Politica monetară a fost singurul mod prin care s-au atenuat excesele din societate

Scriam în urmă nu cu foarte mult timp că până la îndatorarea masivă a României din anii de criză, retrocedările au fost la scară redusă, la fel şi despăgubirile. Nu ne-am vândut sau retrocedat ţara, nu prea existau instrumente de piaţă. Deşi, dacă s-ar fi lansat IPO-uri în 2009, cum a făcut Polonia, probabil că n-am mai fi avut nevoie de un acord internaţional de împrumut. Însă datoria nu vizează binele comun, ci - după cum zice Ludwig von Mises - susţine şi privilegiază grupurile speciale. Oare de asta banii ies mai întâi cu titlu de despăgubire, ajung poate în GDR-uri, şi se întorc în IPO-uri?

De aceea e nevoie de două vehicule de despăgubire, unul de ieşire şi altul de intrare? Şi brusc, după ce a existat o mare reticenţă pentru capitalism şi instrumente de piaţă se observă cât de utile sunt? Ce contează că IPO-urile trebuiau făcute în 2009, ca să nu crească datoria publică de la 13% la o treime din PIB? Că se fac la companii deja bine capitalizate, în loc să se iniţieze la societăţi ce au cu adevărat nevoie de resurse şi management privat, ca să se eficientizeze? Ce dacă nu s-a făcut restitutio in integrum decât la scară mică?

Dar, după cum observam într-un alt articol, anterior celui la care am făcut referire deja, banii furaţi în criză sunt în România. Economisirea n-a scăzut, leul nu s-a depreciat, semn că fondurile deturnate ar mai fi aici. Şi asta pentru că dobânzile nu s-au micşorat agresiv. N-au urmat trendul indicat de cei mai trendy analişti ai momentului. Dimpotrivă, dobânzile au rămas la un nivel care le-a permis să scoată în evidenţă lăcomia celor ce ar fi putut să expatrieze banii şi cărora li s-a promis protecţie politică.

Sigur că temeri că masa monetară se va comprima în paralel cu valuta ce putea să plece au existat. Motiv pentru care s-a urmărit cu obstinaţie ca rezerva valutară să fie mare şi plasată la termene ce o făceau rapid lichidă. De aceea s-au luat mulţi bani de la FMI, dar care s-au înapoiat fără a fi utilizaţi, deoarece nu s-au expatriat banii furaţi. Ca urmare a acestui fapt, PIB-ul s-a comprimat în 2009-2010, dar masa monetară a crescut continuu. 

Asta nu îi opreşte însă pe analişti ţării să observe - ocazie cu care readuc în atenţie un al treilea material - că dobândă de politică monetară ar trebui să scadă cu 0,75%. Dar de ce n-ar deveni ea negativă, şi nu aşa, cu puţin, ci să ajungă la -10%?

Din ceea ce explică experţii, politica monetară ar trebui să urmeze un drum către servitute, adică nu să se plaseze într-o relaţie de colaborare, un mix, cu politica fiscală, ci cu cât taxele cresc şi veniturile fiscale sunt mai greu de încasat, guvernul să vină să le compenseze prin dobânzi negative, care să permite deficitului bugetar să se transforme în excedent.

Nu e nimic hazliu în a prezenta astfel lucrurile, ci e doar modul în care analiştii înţeleg să funcţioneze politica monetară, aservită lipsei de expertiză a unei clasei politice ce încearcă să câştige mult peste ceea ce i se cuvine pe seama zicerii lui Napoleon: În raniţa fiecărui soldat se ascunde bastonul de mareşal.

Cu alte cuvinte, poţi administra oricât de prost, poţi pune în funcţie pe oricine, oricât de nepriceput ar fi, important este că a fost un bun soldat al partidului.

Carl Sagan a prezis că societatea va involua. Iar ideile stupide ce încep să facă masă critică, nu doar la noi, ci cam peste tot în lume, vădesc faptul că involuţia se produce accelerat.  

În loc să se renunţe la ele, nota de plată e aruncată în viitor. De aceea a crescut în România datoria publică peste limita de alarmă de 40% din PIB, în ritm accelerat, aşa cum au fost cultivate ideile proaste.

Într-o astfel de situaţie în care s-a trecut de acel prag de alertă, firesc ar fi ca datoria să se micşoreze  prin intermediul unui excedent bugetar. Numai că în loc de excedent şi atragerea de fonduri europene, pe noi ne preocupă creşterea economică. Ceea ce arată că gândirea tuturor taberelor politice e bolnavă, pentru că toate vizează interese personale şi de grup.

Întorcându-ne la prima chestiune, la specialiştii care vehiculează marote menite să bage adânc mâna în buzunarul celui ce economiseşte, ca să se socializeze pierderile cu ajutorul hazardului moral şi selecţiei adverse, întrebarea este dacă ei ar putea să conducă vreo secundă politica băncii centrale pe baza principiilor enunţate. Fiindcă dacă nu pot înseamnă că ideile nu sunt serioase, subsecvent nici constructive, ci reprezintă doar o formă de diversiune.

Să ne mai oprim însă un pic la dobânda de politică monetară din prezent, de 1,75%, pentru a reaminti un al patrulea articol ce arăta că banca centrală o păstrează aici pentru a se finanţa un deficit bugetar în creştere, plasat în apropierea limitei maxime de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, şi de aceea e necesar să existe o ofertă mai atractivă decât în economiile zonei euro.

Iar raţionamentul BNR e probabil următorul. Banca Centrală Europeană recurge la relaxare monetară (quantitative easing - QE) pentru a împinge inflaţia la 1,5% şi pentru a obţine o creştere economică de 1,9%. O dobândă de 1,75%, peste target-ul de inflaţie de 1,5% al eurolandului, pare rezonabilă să asigure un carry trade.

Şi stagnează la acest nivel, nu e nevoie să oscileze, pentru că statele zonei euro, dacă reuşesc să stimuleze inflaţia şi opresc QE, nu se vor grăbi să mărească dobânzile, deoarece e posibil să nu impulsioneze instantaneu şi economia pentru a asigura o creştere de 1,9%.

Aşadar, 1,75% reprezintă un nivel acoperitor. Şi e necesară stabilitatea, văzută şi la nivelul cursului de schimb, pentru că ne aflăm - după cum am spus şi cu o altă ocazie, şi mă mir că nu pomeneşte nimeni de  asta - în plin proces de dezeuroizare a economiei. De conversie a creditelor din euro în lei. Mai ales că politica monetar- valutară e necesar să compenseze şi ajustările fiscale, ce s-au realizat fără măsuri menite să stimuleze oferta agregată de bunuri şi servicii.

Pentru că tot discutăm de ajustări fiscale, e foarte ciudat că nu se vorbeşte deloc de riscurile politice asociate acestora. Altfel spus, din cauza respectivelor riscuri, politica fiscală poate să ia decizii neaşteptate, să provoace şocuri mediului de afaceri. Timp în care politica monetară trebuie să rămână stabilă pentru a permite finanţarea echilibrată a unui deficit bugetar care se va situa la limita maximă de 3% din PIB şi a unei datorii publice ce are toate şansele să se instaleze peste nivelul de alertă de 40% din PIB.

Mai mult chiar - ocazie cu care merită citat al cincilea text - metoda prin care s-ar putea ajusta deficitul extern ar fi o majorare a dobânzii cheie cu un sfert de procent. Cu precizarea că dobânzile pe care reuşesc să le negocieze acum clienţii cu băncile, pentru a le plasa resursele, se găsesc în jurul “referinţei” de 1,75%, ceea ce face destul de probabil ca o mărire a dobânzii de politică monetară însoţită de măsuri de stimulare a ofertei să fie în măsură să încurajeze economisirea în dauna consumului bazat pe mărfuri din afară. 

Încă o remarcă - provenită din al șaselea articol - în momentul în care oamenii vor încasa mai mulţi bani, autorităţile locale îşi vor permite să “umfle” taxele pe proprietate, fiindcă cei cu salarii în creştere tind să acumuleze aşa ceva.

Iată un motiv suplimentar ca banca centrală să imprime un trend crescător dobânzilor și să bonifice mai bine rezervele minime obligatorii, ca să se ofere mai multe  resurse pentru credit și să se constituie avantaje la nivel de cost pentru ca prețul împrumuturilor să nu se modifice.

Mai mult creditului neguvernamental e indicat să avanseze doar în paralel cu economisirea. Deci, majorarea veniturilor e necesar să fie stimulată să se transfere inițial în economii, nu direct în proprietate, cum se profilează actuala tendință, care induce riscul să dezechilibreze secvența economică.

Ca să conchid, banca centrală poate combate trendul de cumpărare a proprietăților, care, ulterior, ar face obiectul taxării, în situația unor majorări salariale lipsite de sustenabilitate pe termen lung. Pentru că, în lipsa unor economisiri suplimentare, cu credit s-ar putea achiziționa niște imobile ce vor fi achitate în două decenii, timp în care e puțin probabil ca veniturile rupte de productivitate să nu provoace dereglări contextului macroeconomic. Pe termen scurt, poate avea loc o mărire a salariilor și să crească nivelul de taxare al proprietății, însă, pe termen lung, urmează să se producă o nouă bulă imobiliară.

Ceea ce ar trebui să ştie cei care îşi pun problema că banca centrală nu a mers cu dobânzile mai jos, deşi banii furaţi în criză n-au plecat din ţară şi lichiditatea nu s-a diminuat, e că acest joc, sus-jos, similar cu cel de la nivelul TVA, nu-i unul cu miză nulă, deoarece în acest timp se formează şi se modifică anticipaţii.  


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review