Coaliţia pentru Suprataxarea Familiei

Guvernul își pune în momentul de față problema taxării familiilor, dar e încă neclar cum o va face. Dacă recurge la această metodă poate că ar fi bine să renunţe la taxarea la sursă.

Fiindcă dacă nu procedează astfel, indiferent ce pretext găseşte, cel al globalizării veniturilor, în concordanţă cu bugetele de familie, va fi dublă impunere. Şi după asta de ce să nu recurgă la taxarea oraşelor şi satelor din care fac parte familiile, iar apoi a judeţelor sau sectoarelor şi a regiunii?

Un sistem de acest fel pare a fi unul mai greu de administrat, la fel ca impozitarea progresivă.

Dar apropo de aceasta din urmă, dacă ne propunem să continuăm a fi un stat social poate fi acceptabilă ideea că se renunţă la cota unică în favoarea unui nivel maxim mai mic de impozitare a veniturilor. Pentru că dacă nu funcţionăm în paradigma acestui tip de stat trebuie atrasă atenţia că taxarea în trepte îi penalizează pe cei care muncesc mai mult într-o societate ce generează sporuri reduse de productrivitate,

În fine se vorbeşte de acordarea unor deductibilități fiscale, însă trebuie spus dacă-s permise din venitul brut ca în Statele Unite și care cheltuieli ale gospodăriei sunt vizate, acelea cu investiţiile în casă, maşină şi alte obiecte de folosinţă îndelungată, precum şi cele legate de educaţie?

Timp în care apar comentarii pe site-urile prestigioase ale patriei ce susțin că există decalaje foarte mari între gospodăriile de la sat și cele de la oraș. Dar faptul că se încearcă o egalizare între clasa săracă și cea mijlocie - puțin densă - vădelte cât de șchioapă e gândirea strategică.

Cu alte cuvinte, în loc să se dezvolte clasa de mijloc, pe baza inițiativei antreprenoriale, și odată cu ea societatea, se apelează la egalitarism.

Merită citat în acest context un articol apărut pe http://trustuluibalan.ro/ numit “Nu ne vindem țara, ci cumpărăm cu reforme banii străinilor” pentru a evidenția că o astfel de abordare nu e în măsură să ne asigure convergența reală cu Uniunea Europeană, ci doar ridicarea prin orice mijloace a middle class, ce acționează în sensul adâncirii diviziunii muncii la nivel national și regional.

Poate că ideile enunțate atât de guvern, cât și de site-urile considerate reprezentative ar fi mai utile dacă s-ar raporta la prosperitate și integrarea europeană.

Pentru a aprofunda cu exemple cele spuse până acum poate că ar trebui să aducem în discuție un raport din 2014 Oxfam citat de The Guardian, care arăta că 62 de miliardari au o avere egală cu cea a jumătate a populaţiei lumii.

Respectivul document îmi aminteşte de un sondaj realizat într-o ţară din Vest, în care se punea întrebarea dacă intervievaţii preferă un salariu de 3.000 de euro lunar, când vecinul încasează 3.500, sau dacă nu-i mai bine să fie plătiţi cu 2.000 de euro fiecare.

Răspunsul terifiant, a fost că-i mai bine să primească 2.000 de căciulă. Ceea ce arată că egalitarismul prinde foarte uşor, deşi e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferenţiere a inteligenţelor, şi, implicit, a stărilor sociale.

Iar mai important este că traversăm un moment în care o astfel de atitudine se poate dovedi sinucigaşă. E criză şi depăşirea ei se poate face cu inteligenţă, nu cu egalitarism, pe seama progresului tehnologic.

Să ne întoarcem însă la diviziunea muncii dacă tot am apucat să pomenim de ea, pentru a vedea cât de importantă este. Într-o economie de piaţă, fiecare om, servindu-şi concetăţenii, se serveşte pe sine însuşi. La aceasta se refereau autorii liberali din se­colul al XVIII-lea, vorbind despre armonia intereselor corect înţelese ale tuturor grupurilor şi ale tuturor indivizilor. Şi exact această doctrină a armoniei intereselor este cea care a suscitat opoziţia socialiştilor. Ei vorbeau despre un „conflict ireconciliabil de interese” între diverse grupuri.

Şi chiar dacă Marx - în primul capitol al Manifestului Comunist, pamfletul cu care şi-a inaugurat mişcarea sa socialistă - pretindea că există între clase un conflict ireconciliabil, el nu-şi putea ilustra teza decât cu exemple din societăţile precapitaliste.

În Evul Mediu o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi o familie de duci, conţi, marchizi sau baroni vreme de sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa.

Dar în condiţiile capitaliste moderne există ceea ce sociologii au numit „mobilitate socială”. Principiul activ al acestei mobilităţi, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto este circulaţia elitelor. E vorba de faptul că întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste per­soane - aceste elite - sunt mereu altele.

Deci, cine se năştea sclav în perioada medievală nu putea scăpa de acest statut şi se găsea într-un conflict ireconciliabil cu stăpânul său, ceea ce a fost speculat de Marx şi pus la baza mişcării socialiste. Numai că într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate - săracii se îmbogăţesc, iar descendenţii celor bogaţi îşi pierd averile şi devin săraci. Iată alternative la egalitarism.

 


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review