Umbra lui Stalin la legea neasumării răspunderii

Introducerea unui plafon de 150.000 de euro la legea dării în plată, în forma în care a trecut de Senat, face ca acest act normativ să pară a fi social, dar să nu fie. Pentru a se vorbi de aşa ceva ar trebui să nu prevadă vreo valoare, şi să se refere la cel mai redus credit ipotecar contractat de debitor, destinat achiziţiei unei singure locuinţe, nu a unor terenuri.

În plus, pentru că legea se doreşte a fi socială, ar fi fost necesar să prevadă explicit că orice persoană ce a apelează la ea nu o mai poate face pe viitor, pentru ca darea în plată să nu devină o practică.

Iar în condiţiile în care actul normativ nu prea mai corespunde principiilor sociale, prin pragul de 150.000 de euro stabilit, vine să capaciteze creditul ipotecar la achiziţionarea oricărei locuinţe. Ceea ce poate genera o supraexpunere a sistemului bancar pe acest instrument, în lipsa existenţei unor instituţii financiare dedicate utilizării lui.

Atât timp cât aceste aspecte scapă dezbaterii instituţionale, se ridică mari semne de întrebare asupra înţelegerii reale a contextului legii şi a modului în care generează efecte.

Acestea fiind spuse reamintesc că venitul reprezintă principalul element în relaţia client – bancă, pe baza căruia se stabileşte serviciul datoriei, nu garanţia, care se constituie ca o măsură de siguranţă. Aberaţia pe care o instituie această lege a neasumării răspunderii exact acest lucru îl modifică. Nu mai contează serviciul datoriei, ci faptul că se ştie că garanţia e în orice moment opozabilă creditului.

Şi schimbând acest mod de a gândi, achiziţia de case poate deveni speculativă. De ce? Fiindcă prin efectul legii ai o asigurare în ceea ce priveşte valoarea pe care o poţi da în plată. Cumpărătorul ştie, la fel ca vânzătorul, că până la un anumit nivel, dacă nu-ţi convine activul, poţi să renunţi la el.

În fine, nivelul mare al taxării şi înăsprirea condiţiilor de creditare nu ajută la normalizarea fenomenului, ci doar îngreunează executarea garanţiilor. Situaţie în care merită pusă întrebarea dacă modul în care reacţionează sistemul bancar la stimuli politici este adecvat şi dacă urmăreşte astfel maximizarea profitului acţionarilor băncilor ori este numai o dovadă a lipsei de competenţă a managementului?

Încă o remarcă ce merită făcută este aceea că România a câştigat stabilitate în ultima perioadă ca urmare a corecţiei deficitului structural. E adevărat că această ajustare pare a avea legătură mai degrabă cu descinderile DNA, decât cu politica economică a guvernului. Dar echilibrul macroeconomic obţinut e indubitabil, ţara parcurge una dintre cele mai favorabile secvenţe din perioada postcomunistă, şi atunci ar trebui să fie un exerciţiu sinucigaş să ataci instituţiile care induc credibilitate.

Când îndrept discuţia în această direcţie nu la DNA mă refer, ci la banca centrală, pentru că pe baza încrederii de care se bucură aceasta a reuşit statul român să se împrumute la preţuri din ce în ce mai mici şi la termene din ce în ce mai lungi.

Din păcate, maniera în care este tratată chestiunea dării în plată, atât sub aspectul lipsei de coerenţă, cât şi a cultivării reacţiilor emoţionale la nivelul populaţiei, aminteşte nu de doctrina socialistă a lui Marx, ci de modul în care a înţeles Stalin linia ideologică a lui Lenin. Asta cu precizarea că nu sugerez o apropiere conştientă de această abordare, faptele o fac.

Cu alte cuvinte, nu mă îndoiesc de bunele intenţii ale iniţiatorilor acestei legi şi a susţinătorilor din plan mediatic, dar dacă dăm la o parte declaraţiile şi reţinem doar faptele e uşor de observat o echivalenţă între iniţiativele legislative staliniste şi cele din momentul de faţă. 


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review