Alba neagră merge mai departe: episodul francilor elveţieni

Aşa cum era de aşteptat, după darea în plată, vine la rând conversia creditelor, din franci elveţieni şi euro, în lei, la cursul istoric la care a fost obţinută finanţarea.

În fine, nu ne vom opri prea mult asupra ideii că dacă n-ar fi fost avantajos cursul, nu s-ar fi discutat nimic de conversie. Sau că - după cum am precizat într-un articol anterior - existenţa legii dării în plată soluţionează şi chestiunea creditelor în franci, şi o confirmă - după cum relata recent un portal economic - decizia unui cunoscut actor din “Las Fierbinţi”, care îşi va da în plată imobilul achiziţionat în monedă elveţiană.

Important este că legislativul insistă, şi vom avea două acte normative ce promovează hazardul moral şi selecţia adversă. La prima lege, graba adoptării ei se concretizează în dificultatea de a putea fi accesată de oamenii obişnuiţi. Dar vine cea de-a doua ca ei să aibă de unde alege, şi va oferi condiţii pe care debitorul nu le putea obţine negociind cu băncile nivelul comisioanelor şi al dobânzilor.

Acest lucru arată că problematice nu sunt condiţiile de creditare, ci preţurile activelor. Reiterez, prima lege, cea cu darea în plată, nu prea-l ajută pe cel ce constituie un caz social. Adică, speculatorul imobiliar, care doreşte să scape de un activ, va reuşi cu ajutorul legii dării în plată. Dar aceasta nu prea se potriveşte cu profilul celui care a cumpărat o casă în care să stea, a dorit realmente să o achite, dar au apărut dificultăți neașteptate. El a plătit un preţ exagerat pe imobil nu din cauza băncii. Şi abia a doua lege va veni să uşureze serviciul datoriei celor care nu-s neapărat clientelă politică, ci doar au achiziţionat o locuinţă la un preţ mare. Asta însă fără a fi condiţiile de creditare de vină, ci faptul că imobilele au ajuns pe paliere nesustenabile de preţ, ce s-au corectat ulterior.

Iată două legi ce acţionează retroactiv. Ele nu au un rol social, în adevăratul sens al expresiei, “socială” e doar acoperirea deficienţelor de administrate ale statului, ce s-au concretizat într-o bulă imobiliară.

Sunt cunoscute "metehnele" ce au însoțit adoptarea legea dării în plată, lipsa de dialog a inițiatorilor ei - prin dialog înţelegându-se o discuţie cu argumente, pro şi contra - s-a asociat cu schimbarea de statut a încadrărilor actului normativ, care a fost ba social, ba economic. Acum însă şi ce de-a doua lege vine să ne arate o abordare la fel de vicioasă a politicului, ce se detaşează de greşelile anterioare, comiţând noi erori pentru a încerca să le corecteze pe cele vechi.

Erorile de tip nou induc risc sistemic naţional şi regional. Iar în măsura în care nişte greşeli politice anterioare sunt îndreptate fără a-i trage la răspundere pe cei ce le-au săvârşit, se poate spune că un management prost caută să repare un management prost. Însă motivele pentru care managementul e și a fost prost nu constituie o speţă pentru care DNA să nu se autosesizeze.

Parafrazându-l pe Confucius, încercând să-ţi corectezi greşeala prin intermediul unei alte greşeli, faci o greşeală şi mai mare.