„În perioada de referință de doi ani cuprinsă între 19 mai 2014 și 18 mai 2016 (...) cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro a manifestat, în medie, un grad relativ înalt de volatilitate”, scrie Banca Centrală Europeană (BCE) în ultimul Raport de Convergenţă.

Întrebarea este însă ce s-a întâmplat în această perioadă cu rata de schimb euro-dolar? Potrivit Bloomberg, pe 18 mai 2014 se plasa la 1,38 dolari, pe 15 mai 2016 la 1,1284, după ce în martie 2015 se găsea sub 1,05.

Când un curs variază cu o treime e indecent să arăţi către unul care fluctuează cu 3%-4%. Asta fără a mai discuta de pieţele de mărfuri pe care s-au văzut variaţii de 50% la preţul petrolului şi gazelor.

SURSA: BLOOMBERG

Dar haideţi să reamintim criteriile de la Maastricht, de convergenţă nominală, de care discută BCE în raport. Inflaţia e necesar să nu depă­şească cu 1,5% mediile anuale din cele mai performante trei state UE, dobânzile pe termen lung - cu 2%. Deficitul bugetar trebuie să se plaseze la 3% din PIB, datoria publică la 60% din PIB şi cursul mone­dei locale să nu varieze cu mai mult de 15% pe an.

Făcând precizarea că Maastri­cht-ul se referă la inflaţie şi nu la deflaţie, se vede că acum - în afară de Estonia, Letonia şi Luxemburg - nu prea se mai înscrie nimeni din cele 19 state utilizatoare de euro în parametrii care le-au permis să-l adopte. Dacă mâine România ar intra în euroland, ar fi printre ţările cele mai restructurate, fiindcă va fi aderat la euro pe baza criteri­ilor de convergenţă nominală.

SURSA BLOOMBERG

Ceea ce nu-i convergent e modul discreţionar de a proceda în privinţa statelor supraîndatorate. Suprafiscali­zarea vădeşte această stare, relaxarea cantitativă o ţinteş­te, iar atacul politic asupra instrumentelor financiare relevante pentru riscul de ţară (CDS) e menită să stingă lumina. Noroc de criteriile de la Maastricht că trădează discreţionarismul!

UE se transformă pe zi ce trece în URSS. Ultimele decizii discreţionare se văd în problema refugiaţilor, unde statele care nu se raliază sunt amendate, după ce aplicarea hotărârilor luate pe picior acutizează ceva deja grav: taxarea. Nu-s analist politic ca să zic dacă un Brexit e nefavo­rabil UE, dar, cu siguranţă, că celor ce resping o politică UE derulată în cheia cine nu e cu noi e împotriva noastră le va fi mai bine.

Raportul BCE mai precizeză că „legislația românească nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale”. Această remarcă este bună pentru a readuce în discuţie că, aşa cum a sugerat preşedintele BCE, Mario Draghi, e bine ca legea privind statul BNR să devină organică.

În acelaşi timp însă nu putem omite că discursul BCE a devenit din ce în ce mai politizat. Din declaraţiile ei a dispărut politicul care nu cuplează la măsurile de reformă structurală, nu se pomeneşte nimic de relaxare fiscală, ci sunt puse în prim plan dificultăţile pe care le pot crea zonei euro turbulenţele de pe pieţele internaţionale.

Iar dacă tot discutăm de convergenţă, haideţi să schimbăm perspectiva de la cea nominală la cea reală. Europa nu-şi propune o convergenţă reală a veniturilor în zona euro, ci doar o conservare a modelului bazat pe exporturi. Ce e mai firesc să gestionezi consumul intern sau pe cel extern? E mai simplu să faci asta sau să nu te egalizezi la nivel de venituri, să nu te echilibrezi fiscal, să rămână aceleaşi decalaje, şi apoi, fără să te restructurezi, să pui totul în cârca pieţelor internaţionale?

S-o zicem însă fără ascunzişuri, care-s problemele României. Îndeplinim criteriile de la Maastricht şi cursul de referinţă nu e volatil, dar avem o problema din punct de vedere al transparenței și credibilității.

Ca să revenim la o speță actuală, modul în care e tratată liberalizarea prețului la gaze, în contextul în care momentul este foarte bun de a se renunța definitiv la un preț administrat, vădește că procesul e tarat serios de considerente ce s-au concretizat în prevederi contractuale greu de explicat, și care fac dificilă o reacție guvernamentală, în condițiile în care s-ar dori punerea societății românești pe calea liberalismului și a relațiilor de piață.

Această situație, de la nivelul utilităților, care suferă de pe urma felului în care s-au privatizat companiile și al modului în care s-a gestionat economia în general, relevă că n-am reușit să avem conducători cu o claritate în gândire, necesară să oprească pornirile greșite și să impună idei noi.

În aceste circumstanțe este, într-adevăr, corect de a se  renunța la a mai avea un orizont de adoptare a euro, când se observă probleme mai simple ce nu se pot rezolva, și care au impact în creșterea economică și convergența reală.

Dar haideţi totuşi să punem degetul pe rană, să explicăm care e problema României pentru care e considerată neconvergentă din punctul de vedere al cursului?  Faptul că avem o depreciere a monedei de 3%-4% vădeşte, alături de sporurile de productivitate pe care încercăm să le obţinem, o încercare de a păstra nişte pieţe tradiţionale.În situaţia în care moneda Statelor Unite s-a apreciat cu peste 30%.

Şi dacă un stat suveran se străduieşte prin sărăcirea populaţiei şi variaţia cursului să-şi menţină pieţele din afara UE, precum SUA, n-ar trebui blamat pentru efortul depus. Fiindcă dacă ne-am mărgini, în vederea intrării în euroland, numai la schimburi comerciale în interiorul UE, vom păţi precum Slovacia, ce s-a confruntat cu mari probleme, în contextul în care avea o participare scăzută la diviziunea muncii din clubul euro şi a devenit partener de mâna a doua.

E de presupus că dacă leul s-ar fi apreciat cu 3%-4% faţă de euro n-ar mai fi fost invocate probleme de convergenţă la nivelul nostru. Iar dacă sunt 7 ţări în această situaţie şi Brexitul se apropie, respectivul raport de convergenţă încearcă să prevină ca statele în discuţie să nu-şi concentreze între ele schimburile de bunuri şi servicii sau fluxurile investiţionale. Şi ca nu cumva să creeze în interiorul marelui organism politic numit UE, o altă alianţă de state, ce nu au adoptat încă moneda euro, dar care, unindu-se, să devină o forţă mult mai mare decât dacă ar acţiona ca entităţi distincte.

• Reflexul transparenţei străbate din ce în ce mai puternic managementul...

  < Prev
• Darea în plată: nimeni nu minte, nimeni nu spune adevărul

  Next >