Nu știu dacă acum, când unii recomandă să se rescrie cărțile de economie, mai are sens să discutăm de anticipații raționale. Fiindcă nu e musai ca așteptările să fie de acest fel. Expectațiile pot avea încărcătură emoțională, când intră în scenă politicul și denaturează prin reglementări comportamentul natural.

Sigur, cu acest prilej se poate trece de la teoria anticipațiilor raționale la asimetria informațională, care intervine atunci când nivelul educațional scăzut le permite propagandiștilor să inducă în eroare, să-și asigure un avantaj comparativ și să conserve o formă de putere.

Da, dar știți ce primesc în schimb cei manipulați, ca să nu perceapă cultivarea asimetriei? Democrația. Lor li se întărește sentimentul - așa cum zicea Aristotel - că cine-i egal dintr-un anumit punct de vedere este din toate, fără a se ține cont că postulatul filosofului grec nu e funcțional în absența educației și a bunului simț dat de cei 7 ani de acasă.

Acestea fiind spuse se poate merge mai departe, la legătura ciudată dintre impozitarea progresivă și dobânzile negative. Adică. cine are un job și își mai ia încă unul e penalizat pentru că-i harnic cu un impozit de pe următorul nivel de taxare al grilei. După care, dacă are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată„pedepsit”, cu dobânzi negative. În așa fel încât dobânzile nu se mai constituie într-un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.

După spor natural negativ, creștere economică și dobânzi negative, cu siguranță că noile manuale de economie vor consacra și noțiunea de dividende negative, caz în care deținătorii de acțiuni vor fi considerați colecționari în loc de investitori. Dar nu vreau să abat discuția de la firul principal, pentru că doresc să punctez că aceia care și-au făcut o ocupație din a face trafic cu ceea ce culeg din buzunarele celor productivi sunt politicienii.

Ei au făcut din filantropia liber consimțită o obligație, prin efectul legii. Până când protecția - socializarea pierderior - a devenit mai importantă decât capitalul și munca.

Probabil că din acest motiv o lege a lui Murphy spune că politica este arta de a obține voturi de la săraci și fonduri electorale de la bogați, promițându-le protecție unora împotriva celorlalți. Dar, din păcate, politica nu prea seamănă a artă dacă e să ne luăm după Mark Twain: “Parlamentarul nu e decât un infractor de rând, care face legi în perioada când nu stă în închisoare pentru vreo fărădelege de drept comun”.

Să lăsăm însă deoparte suportul satiric pentru a vedea că Gustave Le Bon avea dreptatea când spunea că în timp ce progresul științific a condus elitele cu o mentalitate superioară la cârma mecanismului vieții moderne, progresul ideilor politice le-a oferit mulțimilor cu mentalitate inferioară dreptul de a guverna și de a se deda la cele mai periculoase fantezii, prin intermediul reprezentanților lor.

Dacă mulțimea și-ar fi ales reprezentanții din rândul elitelor făuritoare de civilizație problema actuală nu ar fie existat, dar această alegere nu este decât excepțională, întrucât un antagonism din ce în ce mai evident separă mulțimea de elite. Niciodată elitele n-au fost mai necesare, dar niciodată n-au fost mai greu de suportat. Doar elita intelectuală săracă este ceva mai tolerată. Elita industrială opulență nu e acceptată, iar legile zise sociale, edictate de reprezentanții mulțimilor, n-au alt scop decât de a o deposeda de bogății.

Cum să faci să trăiască împreună o elită, fără de care o țară nu ar mai fi nimic, și o masă imensă, care aspiră să o zdrobească? Istoria a demonstrat că mulţimile, extrem de conservatoare, în ciuda instinctelor lor revoluționare, au pus la loc întotdeauna ceea ce au dărâmat, apreciază Le Bon.

Este deci sigur că cea mai distructivă dintre victoriile populare nu va modifica multă vreme evoluția unei țări. Din nefericire, ceea ce s-a distrus într-o zi cere adeseori secole pentru a fi reparat.

Mai bine să evităm această stare de fapt. Un remediu ar fi să limităm guvernările de tip popular. Elitelor le revine sarcina să se adapteze, să pună stavilă și să canalizeze fanteziile celor mulți, la fel cum inginerul îndiguiește și canalizează forța unui torent.

Dar adaptarea elitei la guvernarea celor mulți nu ar fi foarte dificilă dacă politicienii, semănătorii de iluzii, nu ar fi sădit în sufletul maselor doar ură și greșeli, singurele proptele ale antagonismului. Acesta va dispărea în ziua în care mulțimile, conștiente de adevăratul lor interes, vor considera că dispariția sau subțierea elitei va conduce rapid la sărăcie, apoi la falimentul întregii societăți.

Rezum subliniind că funcționăm împotriva naturii și cea mai bună dovadă este că se face selecție adversă și hazard moral prin intermediul QE. Ceea ce trădează faptul că asistăm la o diluare a instinctelor, chiar dacă acestui fenomen i se dă o interpretare economică, în căutarea încrederii.

Poate că „logica“ etatistă a ajuns să ne spele creierele, dar, pri­vind lucrurile la modul natural, impozitarea nu-i altceva decât un jaf legalizat, după cum răpirea legalizată se numește recrutare. Iar relaxarea cantitativă a masei monetare - QE - reprezintă falsifica­rea legalizată a banilor.

În ce context ai nevoie de toate acestea? Atunci când suplinești pierderea instinctelor cu astfel de măsuri. Și această modalitate de a amesteca treburile pentru ca politicul să scape cu onoarea nereperată nici măcar nu e nouă. Politicienii nu s-au schimbat în ultima sută de ani. O arată cupletele nemuritorului Constantin Tănase:

“Traversăm ani grei cu crize, 
Leul iar a decăzut, 
Cresc întruna taxe-accize? 
Și cu asta ce-am făcut?”.

• Ce boli semnalează simptomul majorării dobânzilor?

  < Prev
• Luna cadourilor impuse

  Next >