“Berea este dovada vie a faptului că Dumnezeu ne iubește și vrea să fim fericiți”, susținea Benjamin Franklin pe vremea când spațiul public încă nu fusese invadat de studii medicale menite a ne atrage atenția asupra efectelor nocive ale alcoolului, iar mișcarea prohibiționistă din SUA încă nu se gândea cum să-l scoată de depravatul gânditor din manualele de istorie.
Și în România, berea a avut momentele sale de glorie, în special în ultimele două secole ale mileniului trecut. Din păcate, multe din fabricile de bere din acea perioadă au dispărut, nostalgia înlocuind mahmureala de a doua zi în mintea împătimiților de bere.
În anul 1810 este inaugurată Fabrica de Bere Solca, una dintre cele mai vechi din ţară. Producerea berii în Solca este însă mult mai veche, datează de la începutul secolului al XVII-lea, atunci când călugării de la mănăstire produceau deja bere. Depozitele fabricii utilizează beciurile mănăstirii, situată în imediata apropiere. Acesta este unul din motivele pentru care administrarea fabricii a fost făcută de Fondul Bisericesc greco-ortodox al Bucovinei, care a arendat-o diferitor comercianţi.
Timp de un secol, producţia fabricii a crescut, ajungând la 850 de mii de litri anual în 1913 şi un milion de litri în 1915. Din cauza Primului Război Mondial, producţia scade la 10 mii în 1917. În 1922 cronicile vremii vorbesc de o fabrică cu tehnologie învechită ce produce doar 300 de mii de litri de bere pe an. Aceasta avea 10 muncitori şi 4 funcţionari. Iar în 1936, este găsită în statistici cu aceeaşi producţie ca în 1922.
În noiembrie 1944 a fost încheiat ultimul contract de închiriere a Fabricii de Bere Solca de către Fondul Bisericesc, pe o durată de trei ani în care arendasul se angaja să crească producţia de la 400 de mii de litri anual la 600 de mii. Antreprenorul a ţinut fabrica în funcţiune până la 20 august 1947, activitatea sa fiind întreruptă la sfârşitul anului 1948.
După venirea comuniştilor la conducerea ţării, fabrica este naţionalizată şi primeşte numele Fabrica de Bere “Constantin Dobrogeanu Gherea”. La 1 decembrie 1952, trece în administraţia Fabricii de Spirt Rădăuţi, devenind astfel o secţie de producţie a acesteia. Au loc procese de modernizare a fabricii, în trei etape (1954, 1965 şi 1966), ce au ca rezultat creşterea producţiei de la 300 de mii de litri de bere pe an, la 4 milioane. Cu toate acestea, cererea depăşeşte cu mult producţia, care e destinată în mare parte exportului.
În 1973 se construieşte un nou sediu administrativ, iar în 1983 se înfiinţează un mic muzeu al berii. În 1984 fabrica beneficiază de o instalaţie de îmbuteliere a sticlelor cu o capacitate între 8.000 şi 9.000 de sticle pe oră. În anii de glorie, fabrica a fost un punct de atracţie al turiştilor, mai ales pentru faptul că erau serviţi cu bere proaspătă. În acest sens este deschisă o berărie, situată în parcul central. În mijlocul parcului este amenajat monumentul “Halba de bere”, care devine un simbol al oraşului.
Producţia este întreruptă în 2004 pentru lucrări de modernizare, care însă nu au loc niciodată. În vara anului 2010, instalaţiile şi clădirile fabricii monument istoric sunt dărâmate şi vândute pe bucăţi la fier vechi.
Istoria celorlalte fabrici celebre de bere din România, cred că o ştiţi într-o oarecare măsură. Deşi brandul continuă să existe Fabrica de Bere Azuga a fost şi ea demolată, împărtăşind soarta "suratei" din Solca. Fabrica data din 1870, a fost construită pe un teren ce aparţinea moşiei regale. În 1900, a devenit societate pe acţiuni (anonimă). În 1927, era a treia fabrică de bere din România.
Nici Fabrica de Bere Griviţa nu mai există. A fost dezafectată ca să se construiască Pasajul Basarab. Fabrica a fost construită în 1869 de germanul Erhard Luther, pentru a fi vândută în 1905 fraţiilor Czell. După această achiziţie a devenit nr. 1 în România. În anii '70 fabrica "Luther" devenită Griviţa a primit numele de Gambrinus.
O a patra fabrică de bere distrusă - înfiinţată tot în 1909 - este cea a lui Dumitru Marinescu Bragadiru. După naţionalizare denumirea se schimbă din "Dumitru Bragadiru şi fiii" în Bere Rahova. În prezent această bere, la fel ca berea Griviţa, nu mai e pe piaţa. Deşi între berile Bragadiru şi Luther s-a dus o luptă aprigă în perioada interbelică.
Dar asta după ce chiar văduva lui Luther, Sophia, a pus “bazele” concurenţei. După moartea soţului ei, ea nu doar că i-a preluat afacerile cu bere, ci s-a şi recăsătorit cu Bragadiru.
Cei doi s-au despărţit la surt timp, Sophia a vândut fraţilor Czell business-ul cu condiţia să nu se schimbe denumirea mărcii, însă Bragadiru a început să-i concureze pe noii proprietari. Şi probabil că această competiţie i-a constrâns pe toţi să-şi transforme companiile de familie în societăţi pe acţiuni, ca să atragă cât mai mult capital.
Bere Luther a fost chiar unele dintre societăţile emblematice de la cota Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb Bucureşti. Societatea anonimă a fost fondată în 1911 cu un capital de 3,5 milioane de lei. La constituire, fraţii Czell au adus ca aport fabrica lor din Bucureşti, de pe Şoseaua Basarab nr.46, evaluată la 3,8 milioane de lei. În 1923, capitalul a fost mărit la 28 de milioane, în 1928 la 70, în 1930 la 120, în 1941 la 240, în condiţiile în care acţiunile Bere Luther erau cotate - la 30 decembrie 1946 - la 10.000 de lei.
Dar mai important decât să înşiruim aceste cifre e răspunsul la o întrebare: Dacă ne gândim că totuşi în perioada totalitaristă fabricile de bere de care au fost deposedaţi Bragadiru şi Czell au continuat să producă oare care a fost cel mai prost regim din ultima sută de ani, cel comunist ori cel actual?
Sigur că nu e plăcut să se observe că toţi cei din jurul nostru continuă să producă mărfurile din urmă cu 25 de ani, ba chiar le fac mai bine şi mai fabrică şi altele, numai noi nici ceea ce ştiam să facem nu mai producem. Şi pentru că discutăm de bere, italienii, spaniolii sau chiar şi bulgarii care au învăţat să o facă de la nemţi continuă să fabrice Peroni, Birra Morretti, Estrella Damm, Kamenitza sau Zagorka pe care îşi pemit să scrie since 1846, 1859, 1876, 1881 sau 1902.
Noi, din păcate, vorbim la timpul trecut. Am avut mărci de bere pe a căror etichetă puteam nota since 1810 sau 1869. Ultima “victimă”a fost celebra Silva de Reghin, unde se afla prima fabrică din România care a făcut export de bere. Dar asta n-a oprit-o să aibă aceeasi soartă ca fabricile Solca, Azuga, Griviţa şi Rahova. Pentru că berea Silva care se vinde acum pe piaţă e îmbuteliată la Craiova, Constanţa, Miercurea Ciuc sau Târgu.Mureş. Asta e chiar culmea, Silva de Reghin e făcută la Craiova!
Despre dispariţia ţigărilor Carpaţi, cam în acelaşi fel ca a mărcilor autohtone de bere, discutăm într-o postare viitoare.
O formă a acestui articol a apărut și pe portalul profit.ro: http://www.profit.ro/profitul-tau/entertainment/solca-azuga-grivita-rahova-fabrici-sau-marci-de-bere-disparute-14476359
Cele mai vizionate
Ultimele
-
"Da’ dobanda, cat e dobanda? Dincolo era mai ieftin!"
(Stiri) 9 Oct 2014 -
Americanii rezolvă, europenii caută vinovați de serviciu
(Analize) 18 May 2016 -
Antipesedismul de paradă a creat falşi politicieni de dreapta
(Opinii) 19 Dec 2016 -
Banca centrală trebuie să prevină riscul european al dării în plată, cu ajutorul instanţelor internaţionale
(Opinii) 2 May 2016 -
Ce reprezinta si cum se calculeaza PIB-ul?
(Stiri) 6 Sep 2014
Leave your comments
Login to post a comment
Post comment as a guest