Progresul, “pe cale politică, socială, economică, administrativă şi finanţiară” reclamă practicarea impozitului progresiv

Burebista a ars viile şi atunci geţii - cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci - au trecut la ţuica de prune, băutură distilată pe care au accizat-o însă romanii imediat după înfrângerea lui Decebal şi atunci daco-romanii au dat-o pe bere, care, la sfârşitul etnogenezei, a devenit - aşa cum aflăm din reclamă - frate cu românul.

Într-un fel, împăratul Vespasian s-a aşteptat să-i fie luată cu asalt metropola de provincialii ce consumă băutura care stă cel mai puţin în corp - precum Bucureştiul zilelor noastre de maşinile cu numere de Dolj, Olt, Constanţa, Vrancea, Buzău sau Giurgiu - şi a construit la Roma latrine publice (vespasiene) pentru care a perceput taxe de folosire.

Când Titus și-a întrebat tatăl cum poate să strângă impozite din așa ceva, Vespasian i-a răspuns cu celebra expresie: Pecunia non olet (Banii n-au miros).

Pe care, Ministerul Finanțelor din România o aplică fără complexe, în loc să se preocupe de reducerea deficitului structural și crearea de spațiu fiscal pe seama lărgirii bazei de impunere.

Ar mai lipsi să apeleze la serviciile celor care se integrează în absolut și să instituie nişte accize similare cu cele din timpul dinastiei flaviene, ca să arate că există o tradiție ce nu s-a pierdut.

Da, dar un ministru al finanţelor, pe deplin conştient de cantitatea de bere consumată direct de popor - doar whisky-ul e băutura consumată indirect, prin reprezentanţii aleşi democratic - a impus taxa pe scaun, într-un momentul în care se putea şi fuma în cârciumi. El a crezut că astfel proprietarii de bombe, bodegi şi birturi nu se vor mai feri de plata impozitelor prevalându-se de vorbele lui Gheorghe Dinică din Filantropica: Ţară mică, mese puţine! Mese da, dar nu şi scaune…

Când a luat această decizie, strategul fiscal de la noi s-a inspirat mai mult ca sigur de la lumea subţire a regelui englez William al III-lea, cel care a decis să taxeze ferestrele pentru ca cei ce dețineau averi să nu se mai poată eschiva de la plata impozitelor.

Toate casele plăteau o taxa fixă, iar cele cu 7 sau mai multe ferestre - o sumă suplimentară. De aceea mai vedem încă în Marea Britanie, imobile cu ferestrele zidite.

Iar după ce li s-au supraimpozitat bogaţilor numărul de ferestre s-a trecut la pălării, pentru că se presupunea că au multe şi scumpe. După care s-au pus biruri pe tapet, cărămidă, mănuși, pudră și parfum.

În plin elan al taxării, “Beau” Brummell apare pudrat, parfumat, îmbăiat şi bărbierit. E întotdeauna pieptănat, cu lenjerie bine scrobită, spălată proaspăt şi cravată. El e un dandy, persoană ce acordă importanţă felului cum arată, în încercarea de a-i imita pe aristocraţi, chiar dacă provine din clasa de mijloc.

Numai că premierul Pitt impune taxa pe pudra de păr pentru a putea suporta războiul împotriva Franţei, şi atunci Brummell abandonează peruca, îşi taie părul roman, “à la Brutus”, renunță la pantalonii până la genunchi, pentru unii lungi, pe care-i alătură la celebra sa haină de un albastru întunecat.

Un alt reprezentant al dandismul, Lordul Byron impune “cămaşa poetului” şi iată cum apare costumul, cu cămaşă şi cravată, purtate de un bărbat tuns, ras și frezat. Dintr-o atitudine evazionistă dacă ţinem cont de ceea ce a făcut Brummell!

Când vorbim însă de Regatul Unit, noi ne gândim, desigur, la ţărişoara noastră, la România, la fericirea, progresul şi viitorul ei, în succesiunea punctată de preşedintele director general al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Cum ne pot inspira ideile fiscale prezentate, mai ales că Brummell a încercat un apel la decență şi vremurile nu mai permit impunerea unor taxe de scaun, după modelul celor pe ferestre, în contextul în care pandemia mai avea puțin și punea definitiv lacătul pe bufet? Dacă dorim cu orice preţ progresul, “pe cale politică, socială, economică, administrativă şi finanţiară” - după cum detaliază patronul oficiosului citat, singura soluţie ultraprogresistă şi liber-schimbistă e impozitul progresiv.