De ce ar trebui să aderăm economic și financiar la Statele Unite și nu la UE?

Atunci când ne uităm la o Europă în care băncile încep să semene până la confuzie unele cu altele, pentru că plafonul de garantare face ca riscul să se diluează la nivel de entitate bancară şi să fie judecat sistemic, ne îndreptăm instantaneu atenţia către Statele Unite, unde finanţarea vine preponderent de pe piaţa de capital.

Pe această piaţă financiară nu se vorbeşte de credite neperformante, plafoane de garantare şi de indicatorul de solvabilitate.

Nimeni nu acordă o atenţie exagerată faptului că “lucrează” cu banii micul deponent, care economiseşte - în Europa, reiterez, persoană fizică “garantată” - fiindcă e vorba de resursele investitorilor. Resurse, care, în condiţii de concurenţă şi maximă transparenţă, sunt alocate eficient, de către pieţe.

Aceasta este societatea capitalistă spre care cred că ar dori să tindă UE. Dar ce păcat că Uniunea încearcă să regleze administrativ noţiunea de investitor, în loc să lase piaţa să o facă.

Din acest motiv se ajunge ca un deficit bugetar uriaş, precum cel american, să poată fi finanţat, iar dacă n-ar mai putea fi “validat” de piaţă acesta ar urma să se reducă.

Vreme în care Uniunea Europeană “bancarizată” se raportează la repere artificiale, precum dobânzile directoare şi criteriile de la Maastricht.

Ducând lucrurile la extrem, se observă, şi la nivelul finanţării, aceeaşi diferenţă ca între folosirea sistemului metric, o creaţie artificială franceză, şi a sistemului de măsurare anglo-saxon cu picioare, yarzi, inchi şi mile - bazat, natural, pe “mărimile” corpului omenesc.

Discuția poate continua prin aceea că Germania, de pildă, continuă să practice o taxă pe valoarea adăugată mare în cotă standard, dublă cât clasica zeciuală sau dijmă, chiar și în anii când are excedent bugetar.

De ce face asta? “Locomotiva” UE nu are piețe la fel de dezvoltate și la fel de multe capitaluri precum Statele Unite, pe care vor să le ajungă din urmă, și atunci își reprimă - prin intermediul taxării - consumul, ca să acumuleze resurse.

Statul german nu își constrânge cetățenii să se abțină de la mâncare, pentru că acolo TVA e foarte scăzută, însă îi obligă să se restrângă de la celelalte cheltuieli ca să poată capitaliza și să exporte pe alte piețe.

Dacă ne gândim bine cam așa proceda și România pe timpul lui Ceaușescu. Practic, UE conservă un model de administrare socialist, bazat pe restrângerea cererii agregate și pe filosofia că nu e neapărat nevoie să îți dezvolți piețele ca să creezi capital.

De aceea, țările UE practică rate mari de TVA. Spre deosebire de SUA, unde impozitul pe consum fie e redus, fie lipsește - în funcție de stat.

România, chiar și după revenirea la nivelul de TVA dinainte de criză, are o cotă standard similară cu aceea din Germania, ceea ce înseamnă că reprimă consumul. E drept că pe fondul unei productivități scăzute.

Da, numai că în contextul în care nu stimulează piețele și capitalurile, nici nu poate spera la o creștere a productivității.