Faptul că administrațiile locale sunt nemulțumite pentru că se reduce impozitul pe venit de la 16% la 10%, ceea ce le-ar putea oferi mai puține resurse, este o veste extrem de bună. Ca să-și susțină cheltuielile primăriile pot foarte bine să-și ajusteze salariile poaspăt majorate sau să recurgă la șomaj.

Asta în situația în care sunt o grămadă de comune declarate orașe, și, în consecință, și-au mărit personalul din administrația locală, deci ar avea de unde să taie, fiindcă au devenit așezări urbane doar prin creșterea numărului de funcționari, nu și prin atragerea de investiții. Nu s-au transformat în orașe ce pot asigura o dezvoltare economică sustenabilă. Ceea ce face să fie greu de înțeles de ce ar crește salariile unei administrații care nu-și face treaba!

Așadar, statutul de oraș sau de comună ar trebui atribuit și în funcție de abilitățile aleșilor locali, a transparentizării deciziilor și a asigurării unui exercițiu democratic în sensul propriu al expresiei, de apropierea de populație, de necesitățile și dorințele oamenilor.

Și ca să aveți o imagine clară, ați traversat vreodată cu mașina comune mai răsărite și la un moment dat v-a surprins un indicator pe care scria că de fapt treceți printr-un oraș? Ei bine, din 320 de orașe câte are România, peste 50 sunt comunele ridicate la rangul de urbe după anul 2000, într-un exercițiu de mare curaj având în vedere scăderea populației României, opusă concentrării.

Pentru ca o comună să aspire la rangul de oraș trebuie să aibă cel puțin 5.000 de locuitori, să îndeplinească o serie de condiții privind infrastructura, școlile și alte spații edilitare, mergând până la obligativitatea ca minimum trei sferturi din populație să nu fie angrenată în agricultură. Din păcate, multe dintre comunele ridicate la rangul de oraș nu întrunesc aceste condiții. Astfel se ajunge ca o cantitate semnificativă  din produsele alimentare de bază consumate în mediul urban să nu provină din comerț, ci să fie produse în gospodărie.

Ca să rezumăm, România e de fapt mult mai rurală decât consemnează ultimul recensământ al populației, care relevă că raportul oraș-sat e de 53%-47%.

De pildă, minerii care s-au întors din orășelele bazinului Petroșani au observat cu stupoare că localitatea lor rurală din Moldova s-a transformat în oraș la puțin timp după întoarcerea lor, însă micile localități urbane de unde au plecat n-au devenit comune. Deși nici aceste artificii nu sunt în măsură să oprească statisticile să releve că sunt regiuni întregi unde populația rurală e majoritară. Este vorba de Moldova, Muntenia și Oltenia - zone care conduc autoritar și la numărul de exploatații agricole, cele mai multe de subzistență. 

Totuși, nu acesta a fost neapărat obiectivul urmărit - populația urbană să rămână majoritară - , ci, mai degrabă, extinderea personalului din primării cu oameni de încredere ai baronilor locali, ocazie cu care puterea acestora din urmă a crescut, în paralel cu dependența politicienilor de aceștia, în special în perioada alegerilor. Și, în definitiv, nici chiar asta n-ar fi o problemă de nedepășit dacă agricultura ar genera un surplus stabil de mărfuri, precum în Slovenia, țară unde doar 51% dintre locuitori trăiesc în orașe.

În circumstanțele mai sus menționate, protestul administrațiilor locale, concret, al primarilor cu care s-a întâlnit premierul, prezintă o notă clară de presiune exercitată de baronii locali asupra administrației centrale.

• De ce atragem cu dobânzile hot money?

  < Prev
• România lucrului bine făcut: Berea Azuga produsă în Germania.

  Next >