Roubini: Noua anormalitate în politica monetară

Piețele financiare încep să fie derutate de atenuarea politicilor monetare neconvenționale în multe economii avansate, scrie Nouriel Roubini pe portalul Project Syndicate. În curând, Banca Japoniei (BOJ) și Banca Națională a Elveției (SNB) vor fi singurele bănci centrale care păstrează pe termen lung politici monetare neconvențioonale.

Rezerva Federală a SUA (Fed) a început încheierea treptată a programului său de achiziții de active (relaxare cantitativă sau QE) în 2014 și a început să aducă la normal ratele dobânzilor spre sfârșitul lui 2015. Iar Banca Centrală Europeană se gândește acum cât de rapid să își reducă propria politică de QE în 2018 și când să înceapă și eliminarea treptată a dobânzilor negative.

Totuși, toate aceste bănci centrale vor trebui să reintroducă politici monetare neconvenționale dacă are loc o nouă recesiune sau criză financiară. Gândiți-vă la Fed, care are o poziție mai puternică decât oricare altă bancă centrală pentru a abandona politicile monetare neconvenționale. Chiar dacă politica sa de normalizare reușește să readucă ratele dobânzilor la un nivel de echilibru, acest nivel nu va fi mai mare de 3%. La fel, Banca Angliei (BoE) și-a încheiat ultima repriză de QE - lansată după referendumul pentru Brexit din iunie anul trecut - și se gândește la creșterea ratelor dobânzilor. Iar atât Banca Canadei (BOC), cât și Banca Rezervelor Australiei (RBA) au transmis semnale că creșterile dobânzilor sunt iminente.

Merită să ne reamintim că în cele două cicluri anterioare de contracție ale Fed, nivelurile de echilibru au fost de 6,5%, respectiv 5,25%. În 2007-2009, când s-a produs criza financiară mondială și recesiunea care a urmat, Fed a redus dobânda de politică monetară de la 5,25% la 0%. Iar când nici asta nu a stimulat economia, Fed a început să urmeze politici monetare neconvenționale, lansând pentru prima dată QE.

Așa cum au arătat cele câteva cicluri recente de politică monetară, chiar dacă Fed poate readuce rata de echilibru la 3% înainte de impactul următoarei recesiuni, tot nu va avea destul spațiu pentru a manevra eficient. Reducerea ratelor dobânzilor va ajunge la zero, limita inferioară, înainte de a putea influența semnificativ economia. Iar când se va întâmpla asta, Fed și celelalte bănci centrale mari vor rămâne doar cu patru opțiuni, fiecare cu propriile costuri și beneficii.

Prima: băncile centrale ar putea relua politicile de relaxare cantitativă sau a creditării, achiziționând obligațiuni guvernamentale sau active private pe termen lung pentru a crește lichiditatea și a încuraja creditarea. Dar prin majorarea amplă a bilanțurilor băncilor centrale, QE nu prea este lipsită de costuri sau de riscuri.

A doua: băncile centrale ar putea reveni la dobânzi de politică monetară negative, așa cum au făcut în ultimii ani ECB, BOJ, SNB și alte câteva bănci centrale, pe lângă relaxarea cantitativă sau a creditării. Dar ratele negative ale dobânzilor impun costuri celor care economisesc și băncilor, costuri care apoi sunt transferate clienților.

A treia: băncile centrale și-ar putea modifica țintele de inflație de la 2% la 4%, să zicem. Fed și alte bănci centrale examinează neoficial în prezent această opțiune, deoarece ar putea ridica rata de echilibru a dobânzii la 5-6% și reduce riscul de atingere a limitei inferioare zero într-o nouă recesiune.

Dar această opțiune este discutabilă din mai multe motive. Băncile centrale se străduiesc deja să obțină o rată a inflației de 2%. Pentru a atinge o țintă de inflație de 4%, ele ar putea fi nevoite să implementeze și mai mult politici monetare neconvenționale, pe perioade și mai îndelungate. Mai mult, băncile centrale nu trebuie să presupună că revizuirea așteptărilor de inflație de la 2% la 4% se va face ușor. În anii 1970, când s-a permis deriva inflației de la 2% la 4%, așteptările de inflație și-au pierdut complet ancora și prețurile au crescut cu mult mai mult de 4%.

Ultima opțiune a băncilor centrale este să reducă ținta de inflație de la 2%, să zicem la 0%, așa cum a recomandat Banca Reglementelor Internaționale. O țintă mai joasă de inflație ar face mai puțin necesare politicile neconvenționale când ratele dobânzilor sunt aproape de 0%, iar inflația este încă sub 2%.

Dar majoritatea băncilor centrale au propriile motive să nu urmeze o astfel de strategie. În primul rând, inflația zero și perioadele prelungite de deflație- când ținta este 0% și inflația este mai mică decât ținta - pot duce la deflația datoriilor. Dacă valoarea reală (ajustată cu inflația) a datoriilor nominale crește, mulți debitori pot ajunge la faliment. Mai mult, în economiile deschise mici, o țintă de 0% poate întări moneda și crește costurile de producție și cu forța de muncă ale exportatorilor și ale sectoarelor care concurează cu importurile.

În cele din urmă, când va lovi următoarea recesiune, băncile centrale din economiile avansate nu vor avea de ales și vor trebui să atingă din nou limita inferioară zero, în timp ce aleg dintre mai multe opțiuni neatrăgătoare. Alegerile lor vor depinde de modul în care echilibrează riscul umflării bilanțurilor cu impunerea costurilor pentru bănci și consumatori, cu urmărirea unor ținte de inflație care pot fi de neatins și cu lovirea debitorilor și producătorilor interni.

Cu alte cuvinte, băncile centrale se vor confrunta cu aceleași dileme politice ca și la gestionarea crizei financiare mondiale, inclusiv „opțiunea” de a urma politici monetare neconvenționale. Având în vedere că problemele financiare afectează în ultimă instanță economia, se pare că politicile monetare vor fi prezente în continuare.


Energy Report

Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review