Băncile mici pot deveni mari la Bursă

Scriam de curând că prin felul cum se mişcă băncile mici în România nu prea reuşesc să se apropie de clienți şi să devină la un moment dat corporaţii, ca să se confirme zicerea că orice companie mare a fost la început una mică. Reamintesc, pornisem discuţia anterioară de la internet banking şi perseverența băncilor mici de a-l face din simplu complicat, ceea ce generic le determină să nu se prea înscrie în parametrii de flexibilitate, adaptabilitate şi viteză de reacţie necesari pentru a-şi modela strategiile după nevoile clientelei.

Dar pe aceeaşi linie dată de ideea că orice gigant economic a fost la început o entitate mică şi că dorinţa naturală e de a deveni o companie mare şi nu un pitic înalt apare şi nedumerirea de ce acum, când băncile mici pot profita de statutul de piaţă emergentă, nu se capitalizează cu ajutorul Bursei de Valori? Sau de ce nu iau exemplul Alpha Bank ca măcar să-şi refinanţeze portofoliile de credite ipotecare cu ajutorul obligaţiunilor? Oare chiar nu vor să devină din mici mari?

Nu ştiu cum se face că scriu despre bănci şi îmi vine în minte un exemplu din tenis, dacă tot suntem în plină desfășurare a turneului de grand slam de la Roland Garros. Unul care pleacă invers, de la mare, la mic. Donnay a fost cel mai mare producător de rachete din lume, dar peste jumătate din capital, deci şi controlul aparţinea familiei cu acelaşi nume. La „micul” Wilson, concurentul firmei belgiene, lucrurile n-au stat niciodată aşa şi nu doar că, în timp ce compania Donnay a ajuns în insolvenţă şi a fost salvată de către stat, Wilson a reuşit să împărtă riscurile între acţionari, dar a şi prosperat. A devenit marele Wilson, în locul lui Donnay, care, paradoxal, s-a refăcut cam tot cu ajutorul capitalului de pe bursă, e drept că nu tot a celei americane, ci britanice.

Revenind la bănci, la cele mici, care ar avea nevoie de piaţa de capital ca să ajungă mari. Dacă nu o fac, să însemne oare că “familiile” ce le deţin nu doresc să piardă controlul şi atunci ajungem iarăşi să vorbim de un context politizat până la cele mai neînsemnate elemente economice? Dacă-i aşa, e clar ce dăunează dezvoltării şi în acest caz sunt nevoit să vin din nou cu exemplul României capitaliste, interbelice, atunci când “emergenţa” vădea că 45 erau doar băncile comerciale cotate la bursă, care realizau cel mai mare volum de tranzacţii de pe piaţa de capital.