Am citit de curând un text în care cineva a redescoperit că românii sunt într-un procentaj de peste 90% proprietarii imobilelor în care locuiesc, lituanienii, ungurii și polonezii în proporție de mai bine de 80%, spre deosebire de elvețieni și nemți plasați la 40-50%, sau de francezi, britanici și americani – cu 60%.

Iar dacă ponderea proprietarilor în țările ce s-au bucurat recent de beneficiile creditării e mai mare decât cea din economiile mature asta-i chestie de mentalitate spune autorul.

Care nu uită însă să tragă subiectul la “temă” și să sublinieze că lipsa unei legi eficiente a falimentului personal și posibilitatea băncii de a urmări veniturile viitoare ale debitorului executat silit inhibă dorința de proprietate.

Ciudat este că aceeași persoană susținea mai de mult că în România sunt practicate unele dintre cele mai reduse taxe pe proprietate din Europa, motiv pentru care ar trebui să crească.

De unde se vede că băncile n-ar trebui să pretindă să-și recupereze banii daţi cu împrumut pentru a-i înapoi deponentul, fiindcă astfel e paralizat instinctul de proprietate. Instinctul poate fi reprimat doar de către stat, chiar dacă se impozitează niște bunuri achiziționate din venituri deja taxate.

În fine, iată cum prin presă se vehiculează niște adevăruri care ne dor, dar mai bine haideți să analizăm în cheia corectă informația legată de proprietate. Din câte se observă, avem un grup de țări emergente ai căror locuitori au o dorinţă mare de a deține imobile, și un altul, de state dezvoltate, unde oamenii au un apetit scăzut. Diferența e dată de stabilitate, care are legătură cu mediul de afaceri. Facem ce facem și tot la fiscalitate ajungem și la corupția de la nivel politic.

În țările în curs de dezvoltare, de la România şi până la Polonia, oamenii percep că au câștigat lupta cu impredictibilitatea mediului economic când au reușit să aibă un acoperiș deasupra capului. În schimb, pe elvețieni și pe americani nu-i deranjează să stea cu chirie. În economiile lor e o mare cantitate de capital investită pe locuitor și administrarea societății e sinergică, ceea ce le permite oamenilor să-și găsească mereu de lucru.

Chiar dacă jobul nu e același, vreme de 30 de ani, ca în Statele Unite, unde mobilitatea forței de muncă face ca în multe cazuri decizia de a achiziționa o locuință să apară abia după retragerea din activitate.

Și într-adevăr e o problemă de mentalitate. A-ţi bloca timp de 20-30 de ani o bună parte din venituri într-o casă este ceva ce ar trebui să facă în proporţie covârşitoare investitorii de meserie, nu oamenii obişnuiţi, care nu fac decât să locuiască în apartamentele cumpărate pe datorie. Aceştia ar trebui să stea cu chirie. Nu doar că nu e nici o ruşine: e o decizie extrem de logică din punct de vedere economic ce poate “hrăni” piaţa de capital și, implicit, bunăstarea.

Iar elvețienii când renunţă să mai stea cu chirie, când decid să se împrumute în moneda care a făcut victime în România, sunt conștienți că acela care a contractat un credit ipotecar a făcut-o să-şi cumpere casă, nu ciocolată. La un credit ipotecar, ratele se întind pe o perioadă de 20 până la 30 de ani. E o mare responsabilitate şi, de ce să n-o recunoaştem, o mare povară. Cei care se înhamă la ea trebuie sau ar trebui să o facă conştienţi de dimensiunile ei şi de riscurile implicate. Şi aici nu e vorba doar de riscul valutar sau de cel de dobândă.

Poate că n-am înțeles eu bine, dar atunci când contractezi un credit de la bancă, nu falimentul sau darea în plată reprezintă normalitatea. Starea firească e să nu ajungi după aceea, când din diverse cauze nu mai poţi plăti rata la bancă, să ceri să fii salvat de stat şi de bănci, adică de contribuabili şi de cei care economisesc.

Închei prin a vă spune un banc. Ştrul îi datora vecinului Iţic 5.000 de dolari şi se tot foia în pat noaptea pentru că dimineaţa trebuia să-i dea banii şi nu-i avea. După care, la un moment dat, se enervează, se ridică din pat, merge la fereastră, o deschide larg şi strigă: „Iţic, mey Iţic, mey”. „Da, mey!”, răspunde Iţic cu ochii cârpiţi de somn. „Mey, eu trebuie să-ţi dau dimineaţă 5.000 de dolari. Ei bine, mey Iţic,  nu-i am” şi închide fereastra. Raşela, nevasta lui Ştrul îl întreabă: „De ce ai făcut asta, ce ai rezolvat?”. La care Ştrul răspunde: „Acum nu mai doarme el”.

Pe sistemul acestui banc se încearcă să fie culpabilizat acum creditorul, şi nu debitorul ce a angajat datoria. Asta în situaţia în care nu instituţia de credit a umblat după client, ci acesta din urmă a contractat împrumutul, în baza propriei decizii.

Cum poate fi trasă la răspundere instituţia financiară pentru că cel care a angajat împrumutul n-a reuşit să-şi păstreze serviciul datoriei pe toată durata creditului? Creditorul a dat bani pe baza datelor iniţiale, pe seama cărora debitorul se califica pentru împrumut când le-a prezentat. Dacă aceste date s-au modificat în timp, era firesc ca debitorul să-l notifice pe creditor şi să ajungă la o nouă înţelegere. Sigur că nu ştim dacă aceşti paşi au fost urmaţi, dar dacă acest lucru nu s-a întâmplat nu poate fi acuzat, în niciun caz, creditorul.

• Tradiția datoriilor neplătite la români

  < Prev
• Tranziţia s-a încheiat: Avem de ales între proştii care nu ştiu nimic...

  Next >