Panama Papers: Bogații sunt făcuți de rușine pentru ca săracii să uite de povara fiscală impusă de politicieni

E foarte greu de acceptat din punct de vedere economic faptul că persoane absolut onorabile, care respectă legile, au intrat în “malaxorul” Panama Papers. În loc să fie gâdilată coarda socială sensibilă, mai bine ar fi familiarizați oamenii cu serviciile de private banking.

Clienții de top ai băncilor au la dispoziție bancheri personali care le administrează averile și le gestionează judicios plata taxelor. Ei nu stau la coadă să constituie un depozit bancar, ci sunt așteptați în sucursale luxoase de bancheri cu care negociază un nivel preferențial de dobândă. Folosesc carduri platinum sau black care le deschid ușile hotelurilor și cluburilor exclusiviste și beneficiază de servicii concierge. Adică, au la dispoziție consilieri care le soluționează orice solicitare, cum ar fi procurarea de invitații la concerte și meciuri unde s-a pus anunțul “sold out” pe casa de bilete

Istoric vorbind, private banking-ul a apărut pentru a administra averile, moștenirile și a gestiona cât mai judicios plata impozitelor. Unele bănci din Europa sunt cunoscute pentru administrarea activelor familiilor regale. Averea familiei regale britanice este gestionată de Coutts (fondată în 1692), cea a casei regale olandeze de MeesPierson (fondată în 1720), iar cea a familiei princiare din Liechtenstein de LGT Bank (fondată în 1920).

Cele mai active zece bănci în private banking la nivel mondial sunt: Bank of America Merrill Lynch, Morgan Stanley Smith Barney, UBS, Wells Fargo, Credit Suisse, Royal Bank of Canada, HSBC, Deutsche Bank, BNP Paribas, JP Morgan Chase.

Dar în loc să se discute cu onestitate de acest fel de business, ziarele, precum The Guardian, citează raportul Oxfam, care precizează că 62 de miliardari au o avere egală cu cea a jumătate a populaţiei lumii.

Asta îmi aminteşte de un sondaj realizat într-o ţară din Vest, în care se punea întrebarea dacă intervievaţii preferă un salariu de 3.000 de euro lunar, când vecinul încasează 3.500, sau dacă nu-i mai bine să fie plătiţi cu 2.000 de euro fiecare.

Răspunsul, terifiant, a fost că-i mai bine să primească 2.000 de căciulă. Ceea ce arată că egalitarismul prinde foarte uşor, deşi e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferenţiere a inteligenţelor, şi, implicit, a stărilor sociale.

Iar mai important este că traversăm un moment în care o astfel de atitudine se poate dovedi sinucigaşă. E criză şi depăşirea ei se poate face cu inteligenţă, nu cu egalitarism.

Sigur că pentru a-mi fundamenta spusele trebuie să apelez din nou la înțelepciunea bătrânilor. Gustave Le Bon scria într-un articol din 1910, publicat în jurnalul L’Opinion, că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba.

Doar elitelor li se datorează progresul ştiinţific, artistic, industrial care conferă putere unei ţări şi prosperitate miilor de muncitori.

Elitele ajung adeseori să trăiască în opulenţă şi tocmai asta înfurie spiritele egalitare, dar, în realitate, ele oscilează între bogăţie şi faliment, fără a putea spera la o stare intermediară. Falimentul şi ruina survin atunci când se comit cele mai mici greşeli.

În Evul Mediu o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi o familie de duci, conţi, marchizi sau baroni vreme de sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa.

Însă în condiţiile capitaliste moderne există ceea ce sociologii au numit „mobilitate socială”. Principiul activ al acestei mobilităţi, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto este circulaţia elitelor. E vorba de faptul că întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane - aceste elite - sunt mereu altele.

Deci, cine se năştea sclav în perioada medievală nu putea scăpa de acest statut şi se găsea într-un conflict ireconciliabil cu stăpânul său. Dar într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate - săracii se îmbogăţesc, iar descendenţii celor bogaţi îşi pierd averile şi devin săraci.

În fine, după evoluează problema în scandalul Panama Papers s-ar putea să existe o înțelegere SUA – UE din care răzbate că politicienii nu vor cu niciun chip să-și schimbe comportamentul.

La început, pentru a-şi satisface interesele politicianiste, s-au tot apucat să taxeze profitul. Până când firmele mari şi acţionarii lor s-au săturat şi şi-au mutat banii în paradisurile fiscale. Unele dintre companii sunt multinaționale cu volume de afaceri mai mari decât PIB-urile unor state importante și cu ratinguri mai bune, care își “ascund” imediat profiturile dacă mediul de afaceri devine ostil.

Dar politicienii n-au admis că greşesc şi s-au apucat să taxeze, în locul profiturilor, benzina şi ţigările. Adică, au apelat la selecţie adversă şi hazard moral şi i-au taxat pe cei care pot.

Din câte se vede, legislaţia şi taxarea au drept scop doar tăinuirea greşelilor politicienilor. Şi din acest motiv se ajunge la absurdităţi. În măsura în care cea mai mare parte din preţul unor produse cu pondere importantă în consum se face venit la stat, managerii ajung să satisfacă mai degrabă interesele politice, decât pe cele ale propriilor acţionari.

Altfel spus, există suspiciunea că după ce n-au mai putut să-i taxeze pe bogați, au început să fie supraacizați săracii - cu taxe implicite și diverse forme de inflație, precum QE -, dar în loc ca politicienii să admită că ei sunt problema, și că soluția logică e relaxarea fiscalității, ei vor acum, nici mai mult nici mai puțin, să desființeze paradisurile fiscale ca să nu se mai ferească cei avuți de fiscalitatea politizată. De aceea, ei declanșează scandalul Panama Papers, cam in stilul afacerii Watergate, făcând să se adeverească încă o dată Legea lui Murphy care postulează că politica este arta de a obține bani de la bogați și voturi de la săraci, promițându-le unora apărare împotriva celorlalți.

De fapt, ei nu prea au legal ce să le facă celor care suferă de “păcatul” bogăției, dar speră că, dacă îi trec pe lista rușinii, cei cu imaginea șifonată vor veni cu banii în țară și paradisurile fiscale vor fi date uitării. Chiar dacă mediul economic generat de corupția politică nu prea merită să se întâmple acest lucru. Fără să-şi asume răspunderea pentru eşecul produs, văzut în micşorarea averii populației şi a supraîndatorării, politicienii încearcă să dea vina pe bogătașii și pe sistemul bancar, chiar dacă singura problemă a celor cu avere și a băncilor e că au devenit antipatici.