După ce vom elimina corupția vom fi cinstiți. Și mai cum?

Apar o sumedenie de studii, multe pline de tabele, grafice și calcule complexe, menite să ne demonstreze cât de mult rău face corupția economiei și cum din cauza ei nu avem autostrăzi, canalizare, curent, gaze, școli, spitale, fabrici, uzine și metrou în Drumul Taberei. Economiști și experți anticorupție, cei din urmă formând, pare-se, o nouă profesie, cu un efectiv tot mai numeros, se întrec în a estima cât la sută din PIB mănâncă anual furturile din banii publici. Sau, ca să ofere presei titluri de-a gata, în a enumera câte spitale sau câți kilometri de autostradă se puteau construi cu prejudiciile de miliarde calculate de procurori în dosarele penale de corupție.

Alți experți, de la alte ONG-uri, s-au specializat în identificarea, decriptarea și dezvăluirea resorturilor geostrategice ale corupției. Un stat corupt cu funcționari corupți este un stat vulnerabil la mașinațiunile de dominație, mai soft sau mai hard power, ale regimurilor autocratic-iliberale de toate coloraturile. A fi corupt înseamnă a fi șantajabil, dar înseamnă, totodată, că ești dispus și să vinzi "valorile euroatlantice" pe protecție, influență și acces la resurse. Corupția face găuri în țesătura de securitate a statului, care astfel devine permeabilă la influențe externe nefaste.

Și mai sunt, bineînțeles, și politicienii anticorupție, care nici măcar nu fac vreun efort să fie riguroși și consistenți în argumentație. Tot ce ne transmit este că corupția e răul absolut, cancerul ultim al societății, și că, vorba aia, nu trebuie "precupețit nici un efort" pentru a o eradica. În discursurile lor, care evocă citate din cele mai radical-idealiste personaje ale lui Camil Petrescu, Justiția este divinizată la propriu, de parcă ar fi singura putere legitimă a statului, laolaltă cu instituțiile de forță, atâta vreme cât sunt suficient de "anticorupte".

În fine, tot acest amalgam discursiv se varsă în cele din urmă în proteste de stradă. Și astfel, de la raționamente, chiar dacă discutabile, se cade în emoție. Revolta față de corupție și corupți face imposibilă orice discuție rațională, atât despre cauzele corupției și persistenței ei, cât și despre ce facem după ce vom scăpa eventual de corupție și vom constata că, ei bine, eradicarea acesteia n-a făcut să curgă ca prin minune lapte și miere în economie și că va trebui să căutăm un nou țap ispășitor pentru lipsa de politici economice.

Pentru că dacă ne-am păstra sângele rece, ne-am da seama că ar trebui să începem prin a pune o întrebare care se impune de la sine: nu cumva principalul stimulent al corupției este chiar faptul că statul are mult prea mulți bani pe mână? Nu e de la sine înțeles că entitățile care au ca misiune redistribuirea banului public sunt compuse din oameni obișnuiți, supuși tentațiilor, indiferent dacă accentul redistribuirii cade pe social sau pe "investiții de stat"?

Fiindcă, după ce vom termina cu corupția, vom rămâne cu economia. Și atunci se va vedea extrem de limpede că partidele pur și simplu nu au soluții economice. Practic, economicul nu-și găsește deloc loc în discursul public.

Și atunci trebuie să revenim la abecedar și să ne amintim care sunt sursele prosperității. Și că marea problemă dintotdeauna a fost și este lipsa capitalului. Avem cea mai redusă cantitate de capital investită pe cap de locuitor dintre țările membre UE din regiunea noastră și, ne place sau nu ne place, acest capital nu poate veni decât din străinătate, adică de la cei care l-au acumulat și economisit deja în surplus.

Nici măcar nu merită să aducem vorba despre cei care întrețin discursul naționalist potrivit căruia România ar fi o "colonie" a "multinaționalelor" și că ar trebui să ne "decolonizăm" prin protecționism și suprataxare. Nici la cei care încă cred în magia mincinoasă a majorării salariului minim și în general în Wage-led Growth. Nu, mă refer la cei care recunosc nevoia de investiții străine, dar care au încremenit în proiectul anticorupție și creează impresia că doar corupția e cea care blochează majorarea semnificativă a acestor investiții.

Așa să fie oare? Oare nu e vorba și despre fiscalitatea împovărătoare, atât aritmetic, cât și administrativ? Nu și despre o sumedenie de blocaje birocratice și de reglementare? De lipsa unui mediu de afaceri suficient de prietenos? Toate aceste probleme pot persista și în condițiile în care s-ar reduce corupția la niveluri "tolerabile". Corupția nu e singura modalitate de risipire a resurselor unei țări.

Asta așteptăm de la partide, să își elaboreze programe economice de guvernare direcționate pe partea stimulării ofertei, nu pe adminstrarea cererii agregate, adică pe redistribuirea sărăciei.