Maşini mari, de statut. Care statut?

Bianchi, Cube, Merida, Giant, Scott, Brompton, sau chiar Peugeot, Harley-Davidson şi KTM. Cu sau fără componente Shimano. Tot mai multă lume circulă cu bicicleta prin Bucureşti. Ceea ce nu-i un lucru rău.

La Amsterdam sau Copenhaga politicienii şi oamenii de afaceri utilizează frecvent acest mijloc de locomoţie. Dar nu şi cei din România. Pentru că spaţiile lăsate de maşinile mici, ce au fost înlocuite cu bicicletele, se ocupă cu maşini mari, de statut, care la momentul apariţiei lor se numeau “de teren”.

Acestea sunt expresia potenţei financiare a unor posesori de automobile 4 X 4 care ar vrea s-o inducă şi pe cea intelectuală. Dar în ciuda proliferării autovehiculelor cu gabarit mare, care se doresc a fi exponentele unor indivizi cu putere financiară şi intelectuală, observăm că această forţă nu se materializează în niciun fel din punctul de vedere al expertizei politice şi economice.

Aşadar, putem considera reperele din momentul de faţă ca fiind reale sau induse? Iar dacă nu-s reale, în ce măsură pot ele să genereze credibilitate? Rezultatele obţinute până acum converg către această dilemă. Ierarhizarea societăţii nu ţine cont de valoare, ba chiar promovează non-valoarea şi atunci nu se poate bucura de încredere. Şi poate că nu ne-am fi dat atât de bine seama, noroc că se vede clar în trafic.

În fine, preşedintele ceh Vaclav Klaus obişnuia să spună: Cu cât este mai săracă societatea, cu atât mai brutal se va comporta față de natură, cu cât este mai bogată, cu atât e valabilă tendința inversă. Iată motivul pentru care românii îşi cumpără maşini vechi. Şi mai mult decât atât, din cauza sărăciei emigrează.

Din păcate, a lipsit foarte puţin să circule pe artele bucureştene doar maşini „de statut”, pe motiv de poluare. Adică la fel ca în Evul Mediu când baronii erau recunoscuţi după hainele lor şi acum erau gata gata să obţină privilegiul de a nu fi deranjaţi de hârburi pe şosele, oferit exact ca atunci, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala lor.

Da, numai că între timp a izbucnit pandemia şi ca prin farmec se produce fenomenul invers, prinţesele se transformă în cenuşărese şi caleştile în dovleci. Companiile auto îşi aveau setate liniile pe maşini mari, de statut, dar oamenii au fost reformataţi la égalité, fraternité, fără liberté şi nici măcar automobile mici nu se mai gândesc să cumpere.

Dar pentru că tot am dat-o pe franţuzisme, oare Renault se pregăteşte din nou de naţionalizare, ca pe vremea preşedintelui socialist Francois Mitterrand („ l'ami-de-l'assassin”)? Situaţia e foarte clară, ai primit finanţare, cedezi acţiuni pentru bani publici, accepţi naţionalizarea. Numai că aici apare un inconvenient, naţionalizezi, dar poţi să administrezi ceea ce ai luat? Experienţa Renault arată că după naţionalizare a venit invariabil reprivatizarea, tocmai fiindcă statul s-a dovedit a fi cel mai prost administrator.