Când cea mai bună afacere este să nu faci nimic

Ridley Scott, regizorul Alien, Gladiator şi Prometheus, pune încasările reduse pentru pelicula The Last Duel pe seama milenialului care nu vrea niciodată să fie învățat nimic, doar dacă-i spui pe telefonul mobil. Scott ajunge însă să aibă o astfel de părere abia după ce simte pe propria piele, în vreme ce Umberto Eco a avertizat cu mult înainte că televiziunea și internetul promovează idiotul satului: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel”

Scott era obişnuit să fie o adevărată fabrică de bani. Cine băga 100 de milioane scotea 600, ca în cazul The Martian, dar All the Money in the World, care abia şi-a finanţat bugetul, trebuia să reprezinte un semnal de alarmă pentru el, fiindcă au venit ultimele filme, care au rulat în pierdere fără ca regizorul britanic să priceapă ce a făcut greşit.

El, personal, nimic, este o victimă colaterală! Capitaliştii obişnuiau să facă regulile pe banii lor în societatea ce le poartă numele. Dar au venit politicienii, care au refuzat să-şi reformeze clasa ca în timpurile Reagan/Thatcher şi au pus cu relaxarea cantitativă pe piaţă o cantitate de bani similară cu cea a bogaţilor ce făceau regulile pentru a-i deposeda total de putere. Dacă până de curând antreprenorii se concurau pentru a obţine venituri mai mari pe baza sporurilor de productivitate, în prezent, se întâmplă invers, banii injectaţi erodează productivitatea şi-i lipsesc de venituri pe toţi, dar în special pe cei cu mai multe disponibilităţi. Exact aici intervine neînţelegerea lui Scott, în vremurile cu dobânzi real negative pe care le parcurgem nu se pune problema unor câştiguri mai mari - pe fondul unor reculuri şi nu avansuri de productivitate -, ci important e să pierzi cât mai puţin. Majoritatea este păgubită cu inflaţia, dacă bagi banii într-un business pierderea se amplifică, cu 75-100 de milioane investiţi scoţi 30, precum la The Last Duel şi House of Gucci regizate de un Ridley Scott cu un trecut impecabil pentru întreprinzători. Cei care pun banii pe piaţă sunt singurii câştigători, îşi conservă puterea şi susţin dependenţa milenialilor. Logic ar fi ca cea denumită dispreţuitor oligarhia iudeo-masonică sau Marea Finanţă să se opună “trendului”, dar în loc să o facă şi să recupereze ceea ce a pierdut se întrece în iniţiative de responsabilitate corporativă. Poate că nu-şi dă seama că jocul de picioare sau fuga în zig-zag în calea gloanţelor model Iwo Jima nu constituie o cale de salvare. Cea mai bună apărare e atacul!

Judecând istoric, chiar dacă a fost criticat de susţinătorii pieţei libere, democratul Franklin Delano Roosevelt a înclinat o balanţă asupra căreia se pare că nu mai sunt dispuşi să acţioneze urmaşii săi. Iar cei care au pierdut prima rundă îşi freacă bucuroşi mâinile spunând că vor câştiga „în prelungiri”.