Băncile cu capital străin nu au cum să iasă din business-ul din România pentru că portofoliile de credite acordate persoanelor fizice sunt greu de transmis

Aș vrea să reiau tematica recentă aflată în dezbaterea analiștilor, potrivit cărora românii ar trebui să nu mai ai aibă nicio relație cu băncile de la noi, care sunt în majoritatea lor niște sucursale sau filiale ale unor bănci străine, care dau credite de trei ori mai scump decât mamele lor din Occident, de unde provin băncile respective. Da numai că atunci când discutăm de sucursale ale unor bănci din afară vorbim în principal de ING, pentru că celelalte entități reprezentative la care se face referire sunt bănci românești cu capital străin nu sucursale sau filiale ale unor bănci străine. Și dacă mâine “li s-ar zice” să plece, așa cum li s-a spus să vină, băncile, austriece și neaustriece, au problema că au finanțat semnificativ persoanele fizice și au un portofoliu de credite greu transmibil.

Așadar, populația - persoanele fizice - are o capacitate redusă de negociere în comparație cu firmele, persoanele juridice, însă, când e pusă pe tapet chestiunea transmisiei activelor apare capacitatea de negociere ce nu exista la momentul contractării. Și de aici, de la acest punct, din cauza senzitivității, se profilează problemele la momentul încercării vinderii băncilor românești cu capital străin, probleme de ordin juridic ce pot căuta rezolvarea în instanță. Cine să se încumete să cumpere portofolii de credite grevate de astfel de “sarcini”? Și dacă ar fi una-două bănci într-o astfel de situație ar mai fi cum ar mai fi, dar sunt cele mai multe. De aceea băncile cu capital străin preferă să-și continue business-ul decât să iasă de pe piața noastră indiferent de “îndemnurile” analiștilor, deoarece au portofolii greu de vândut. Iar o îmbunătățire a acestora, respectiv o elimiminare/atenuare a acestei sensibilități a sistemului s-ar putea obține dacă ar exista o proporție sustenabilă între creditele adresate persoanelor fizice, companiilor și cele destinate finanțării deficitului bugetar.

Haideți să vedem despre ceea ce vorbim. La sfârșitul anului trecut stocul de credit atribuit persoanelor fizice se plasa la 171 miliarde de lei, cel pentru persoanele juridice la 192 miliarde, iar acela către stat la 170. Din câte se vede, cu 32% , populația are încă o pondere considerabilă în total, de unde rezultă și problema semnalată, asta în timp ce agenții economici se situează la 36% și finanțarea statului la 32%.

Este adevărat față de decembrie 2021, ponderea împrumuturilor către companii s-a mărit (de la 32%), în special pe seama acordării de credite în valută care nu alimentează inflația, în timp ce procentajul finanțărilor pentru persoanele fizice și stat s-a micșorat, dar mai e mult până când chestiunea semnalată va găsi soluționare, respectiv se va ajunge la o proporție sustenabilă la nivelul împrumuturilor pe cele trei componente.

Amintesc ce am spus cu o altă ocazie când am realizat o comparație cu celelalte țări estice. România a avut cea mai proastă expansiune a retailului , având în vedere dimensiunea veniturilor (serviciul datoriei), dezvoltarea piețelor (educația financiară) și oferta internă (dependența de importuri). Serviciul datoriei și adâncimea piețelor converg spre expertiza slabă a riscului, văzută în neperformanță. Dar aceasta nici nu avea cum să fie una bună având în vedere cum am intrat în UE, doar pe considerente politice. Iar lichiditatea care a ajuns pe piață după integrare s-a transmis în salarii, pe baza cărora oamenii au contractat credite de retail.