Băncile se pot transforma ușor din mama răniților în Big Brother. Ar trebui să se ocupe doar de finanțarea business-ului!

Vreau și eu să pornesc de la “perspectiva” că multe milioane de români nu au legătură cu băncile, dar n-o să mă străduiesc s-o combat, deși e clar că populația - în proporție de 75% - e legată solid de societățile bancare, ci o să încerc să mut atenția spre business, fiindcă instituțiile financiare nu sunt societăți de binefacere.

De aceea cred că ar trebui să privim problema din punctul de vedere ce este rentabil pentru bănci și ce nu. Pentru bănci e eficient să atragă bani cât mai mulți de la cât mai puține persoane. Și-i profitabil pentru ele să finanțeze afacerile, nu populația săracă. Pentru că vorbim de persoane fizice, ele își doresc, în măsura în care sunt concentrate pe afaceri, nu au rol social, să aibă relații financiare cu oamenii bogați cărora să le ofere servicii negociabile de tipul private banking nu cu milioane de persoane cu venituri mici ce primesc produse standard.

E adevărat că în contextul în care aceștia din urmă sunt “monitorizați” autoritățile-s mai liniștite și cardurile bancare pot ține loc lejer de acte de identitate, ba chiar au mai multe elemente de siguranță, însă rolul băncilor nu e să preia activitatea de evidență a populației și să vegheze asupra tentativelor de spălare de bani.

Ca să scape de “obligațiile de masă” privind monitorizarea plăților suspecte, care le “încarcă”, ar fi în stare și să renunțe la activitatea de casierie în relația cu persoanele fizice.

Reiterez băncile ar trebui să se ocupe primordial de zona business-ului, pentru asta au fost create în perioada “clasică”, nu de milioanele de români și două treimi din finanțare să vizeze acea zonă, retail-ului să i se aloce o pondere de maximum 20% din total creditului și statului cel mult 15%, nu să se împarte creditarea pe din trei cum se vede în prezent.

Și pentru a ne continua incursiunea dinspre "social" spre business, atunci când băncile plasează banii atrași de la la deponenți în produse cu grad de risc mai mare, cum ar fi creditele ipotecare, se poate întâmpla să apară volume importante de împrumuturi neperformante. Neperformanță care trebuie provizionată tocmai pentru că nu-i poți obliga pe deponenți să-și asume pierderi ca niște investitori.

Însă dacă băncile vor mai multă libertate în modul de utilizare a resurselor financiare pe care le atrag din piață, adică dacă vor să facă plasamente mai riscante, atunci ar fi cazul să înceapă să se comporte mai mult ca băncile americane și să atragă bani nu de la deponenți, ci de la investitori.

Iar pentru plasamente pe termen lung și foarte lung, cum ar fi creditele ipotecare, trebuie atrase resurse cu maturități similare de la entități care înțeleg și sunt dispuse să-și asume riscul. Astfel de resurse se găsesc doar pe piețele de capital.

Din păcate, cel puțin deocamdată, băncile noastre nu prea sunt obișnuite cu atragerea de finanțări de pe piețele de capital, nici pe partea de equity, nici pe cea de fixed income. Ele trebuie să înceapă să-și securitizeze portofoliile de credite, în primul rând pe cele ipotecare, iar în baza acestora să emită obligațiuni garantate cu active (covered bonds), care să fie listate pe Bursă și cumpărate de investitorii instituționali, inclusiv de fondurile de pensii private. În acest fel, băncile și-ar elibera destul de repede bilanțurile de riscul reprezentat de aceste credite, iar banii deponenților ar fi mult mai în siguranță.

Ca să nu mai spun că, în acest fel, băncile n-ar mai suferi de actualul mismatch între maturitatea activelor și cea a pasivelor și ar putea contribui mult mai mult la finanțarea economiei reale, prin deblocare de resurse. Pentru că rolul sistemului bancar este acela de a oferi capital de lucru întreprinzătorilor, nu de a finanţa potofolii de active imobiliare. Băncile trebuie doar să origineze creditele ipotecare, nu să le poarte pe balance sheets până la rambursarea completă. Exact ca în Statele Unite.

Ca să conchid, atunci când ne uităm la o Europă în care băncile încep să semene până la confuzie unele cu altele, pentru că plafonul de garantare face ca riscul să se diluează la nivel de entitate bancară şi să fie judecat sistemic, ne îndreptăm instantaneu atenţia către America, unde finanţarea vine preponderent de pe piaţa de capital.

Pe această piaţă financiară nu se vorbeşte de credite neperformante, plafoane de garantare şi de indicatorul de solvabilitate.

Nimeni nu acordă o atenţie exagerată faptului că “lucrează” cu banii micul deponent, care economiseşte - în UE, reamintesc, persoană fizică “garantată” - fiindcă e vorba de resursele investitorilor. Resurse, care, în condiţii de concurenţă şi maximă transparenţă, sunt alocate eficient, de către pieţe.

Aceasta este societatea capitalistă spre care cred că ar dori să tindă Uniunea Europeană. Din acest motiv se ajunge ca un deficit bugetar uriaş, precum cel american, să poată fi finanţat, iar dacă n-ar mai putea fi “validat” de piaţă acesta ar urma să se reducă.

Vreme în care Uniunea “bancarizată” se raportează la repere artificiale, precum dobânzile directoare şi criteriile de la Maastricht.