Mai este relevant Indicele Big Mac?

Evaluările asupra economiei, cel puțin cele care implică cifre și calcule aritmetice, sunt întotdeauna tentative eșuate parțial din start de a structura și "captura" informații extrem de complexe și aflate în continuă schimbare. PIB-ul, indicele prețurilor de consum, rata șomajului, starea contului curent sau a schimburilor comerciale sunt valabile la modul absolut practic doar în secunda în care au fost calculateși asta dincolo de eventuala incompletitudine a datelor statistice. Economiștii încearcă să reconstituie filmul dinamic al raporturilor de producție și consum dintr-o succesiune de fotografii mișcate, cu multe goluri între ele.

Asta nu înseamnă că astfel de indicatori nu sunt utili.

Dimpotrivă, poate că cercetătorii ar trebui să-și restrângă voluntar orizontul și ambițiile și să caute nișe de observație mai înguste, dar mai focusate, din care să extragă informații cât mai semnificative. Devreme ce nimeni nu are "perspectiva lui Dumnezeu" și e greu să urci pe Everest (și poate nici nu ajută la nimic, pentru că sunt nori și ceață), poate că cel mai important e să ne selectăm cu grijă cireșii în care ne suim pentru a vedea mai bine economia.

Așa au apărut o sumedenie de indici neconvenționali, care la prima vedere ar putea părea parodici/neserioși sau chiar ca nefiind altceva decât strategii de marketing ale inițiatorilor. Cel mai celebru dintre ele este așa-numitul "Indice Big Mac" al celor de la The Economist. El a fost calculat și publicat inițial în urmă cu 37 de ani, respectiv în 1986. Scopul său este prezentarea parității puterii de cumpărare între diferitele valute naționale "într-o modalitate mai digerabilă". Ca reper a fost ales sandviciul Big Mac de la McDonald’s pentru că, cel puțin în teorie, este un produs cu specificații similare peste tot pe unde este vândut în lume.

Indicele Big Mac se calculează împărțind prețul unui Big Mac dintr-o anumită țară (în moneda țării respective) cu cel al aceluiași produs din alt stat (în valuta aceluia). Rezultatul este comparat apoi cu rata de schimb efectivă dintre cele două monede, așa cum rezultă ea din tranzacțiile de pe piața valutară. Rezultatul comparației dă seama despre supraevaluarea sau subevaluarea unei monede în raport cu cealaltă.

Pornind de la inițiativa The Economist, au fost dezvoltați mai mulți indici similari. Astfel, banca elvețiană UBS a dezvoltat și rafinat indicele, pentru a include în calcul și câte ore trebuie să muncească un salariat mediu dintr-o țară dată pentru a câștiga banii necesari achiziționării unui Big Mac. Alții au înlocuit Big Mac-ul cu alte produse de brand recunoscute și consumate la nivel global, cum ar fi cafelele Starbucks, iPod-urile sau bibliotecile IKEA.

Totul pare parțial interesant, parțial amuzant, însă s-a ajuns până într-acolo încât, în 2011, The Economist a afirmat că guvernul Argentinei prezintă date false cu privire la indicele prețurilor de consum întrucât datele oficiale argentiniene de inflație prezentau cea mai mare diferență din lume în raport cu ce spunea indicele Big Mac. Presa internațională a publicat inclusiv articole în care a susținut că autoritățile de la Buenos Aires au obligat francizele McDonald’s să vândă Big Mac sub costuri, pentru ca diferența respectivă să nu mai fie atât de mare.

Și pentru că există concurență, a fost dezvoltat și indicele-rival KFC, care face același lucru, însă este aplicat exclusiv în țările africane, fiind creat de altfel de o firmă de cercetare pan-africană. Reperul este prețul "găleții" (bucket) de pui asortat.

McDonald’s ca simbol al succesului globalizării a fost utilizat și în demersuri teoretice mai complexe. Astfel, în urmă cu peste 20 de ani, Thomas Friedman a popularizat postulatul potrivit căruia două țări în care funcționează restaurante McDonald’s nu vor intra niciodată în război una împotriva celeilalte, ceea ce a ajuns să poarte numele de "The Golden Arches Theory of Conflict Prevention". Varianta elaborată a teoriei este că, în condițiile avansului tot mai intens al globalizării, dezvoltarea și întărirea interdependenței economice între statele lumii face ca toate să aibă din ce în ce mai mult de pierdut de pe urma unui eventual război, ceea ce ar constitui o garanție (chiar dacă nu absolută) a păcii.

Poate că Friedman era mult prea optimist, dar cert e că întărirea relațiilor comerciale între state nu încurajează doar pacea, ci și transparența și cunoașterea economiei.