România - stat redistribuționist. Gradualism vs terapie de șoc

După plata unor impozite, taxe, cotizații și contribuții lunare de 725 de lei, românul mediu își mai permite să aloce pentru celelalte cheltuieli 1.607 lei. Salariatul mediu plătește taxe și contribuții de 1.215 lei pentru a mai cheltui 1.705 lei cu altele, iar pensionarul mediu 1.623, după achitarea unor impozite de 211 lei. S-ar părea că diferența de cheltuieli dintre salariat și pensionar ar fi că primul plătește transportul în comun și cel de-al doilea - nu. Dar n-aș vrea totuși să mă lansez într-o abordare speculativă.

Mai bine am puncta defecţiunile evidente. Numărul pensionarilor și asistaților e mai mare decât cel al salariaţiilor. Cei care beneficiază de desfiinţarea oricărei corelaţii economice între cotizaţie şi pensie au devenit inactivi la mai puţin de 60 de ani. Nu există nicio corelație între productivitate și remunerație şi de aceea , după plata taxelor şi contribuţiilor, salariaţii alocă pentru cheltuieli cam cât pensionarii, cum bine stă unui stat social, aşa cum scrie în Constituţie că suntem.

Dar asta cu precizarea că această poziţie redistribuţionistă s-a observat şi la cele mai influente instituţii financiare internaţionale care afirmă, prin vocea conducătorilor lor, că înăsprirea impozitării bogaților nu ar afecta câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, în acest fel s-ar crea resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Deși până nu de mult era acceptată ideea că o țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare.

Nu întâmplător, cel care are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată „pedepsit”, cu dobânzi real negative, asta în cazul în care nu dă și sânge.

Se observă însă că aceia care au acceptat falimentele și șomajul, care au renunțat la munca brută acolo unde înlocuirea ei cu tehnologie avansată s-a dovedit rentabilă au făcut salturi de productivitate. S-au putut mări salariile în paralel cu profiturile companiilor. De aceea cei care n-au acceptat gradualismul, precum polonezii și slovacii, se pot laudă cu lefuri mai mari.

Noi am consumat mai mult timp pentru a ajunge la aceleași rezultate și avem acum o populație atât de sleită, încât își amintește cu dor de vremurile dictaturii comuniste. Au scos leu cu leu din buzunare, pentru o taxa după altă, doar pentru niște farduri cu care s-a cosmetizat fața României. Și totuși, pe ansamblu, românii consumă încă mai mult decât produc!

Frica politicienilor români de impopularitatea șomajului e o piesă în trei acte. În primul s-au deghizat șomerii în pensionari. Actul doi a constat într-o migrație inversă, de la oraș la sat. În actul trei al mișcării scenice, a apărut în rolul principal migrația externă.

Bilanțul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic e, cu siguranță, dezastruos. Structura economiei e prea puțin diferită. Ca să se fi schimbat, era nevoie de manageri. Trebuia să ne vindem țara. Să eliminăm privilegiile de grup. În loc s-a optat politic pentru restructurarea populației în locul economiei.

Spania, Italia și Japonia se tem că până în 2050 se va ajunge la situația în care numai 1,5 salariați să susțină un pensionar, față de trei - patru. Noi ce să mai zicem? La noi, acest raport este 1:1.

Dacă ne mai poate consola ceva, în timpul perioadei comuniste exista o relație normală de 4 la 1. Dar politicienii au preferat să mascheze în pensionari milioane de șomeri!

Bine însă că s-a găsit soluția minune, s-a mărit și se mărește vârsta de pensionare, ca urmare a creșterii speranței de viață. Firesc ar fi să fie pensii mai mari ca urmare a unei perioadei mai lungi de cotizare. Și apropo, dacă la femei speranța de viață e mai mare, n-ar fi normal să crească mai mult vârsta lor de pensionare, peste cea a bărbaților, în condițiile în care, paradoxal, în prezent e mai redusă? Nu-s femeile acum discriminate, pentru că stagiul lor de cotizare e mai scurt, proporțional cu vârsta la care ies la pensie, perioada mai mică e corespunzătoare unei pensii mai scăzute, ceea ce constituie un exemplu de incorectitudine politică?

Problema este însă că tot mărindu-se vârsta la care ies oamenii la pensie creşte şomajul în rândul tinerilor.

Și aduc din nou în discuție ca element de cosmetizare, în afara taxării și inflației, migrația. Până când s-a ajuns ca lucrătorii externalizați să fie, în cifre absolute, mai mulți decât polonezii, ce provin dintr-un stat cu o populație aproape dublă.

Polonezii aveau o problemă asemănătoare celei de la noi cu șomajul în rândul tinerilor. Dar acum tind spre nivelul din Germania. S-au bătut pentru fiecare investiție directă și de portofoliu pentru a crea locuri de muncă la ei în țară. Spre deosebire de noi, care am mers încet și neconcludent înainte și nici nu se știe exact dacă, de fapt, am înaintat. Cam asta e deosebire între gradualism și terapia de șoc. Ca aceea dintre statele sociale și cele capitaliste.