Atunci când toţi banii se depreciază, în aşa fel încât nu se observă când se compară o monedă cu alta!

Dobânzile tind să se egalizeze cam peste tot în lume, ceea ce va face să nu mai existe teren prielnic pentru carry trade. Cu alte cuvinte, cine se baza pe hot money pentru finanţarea deficitelor comerciale este posibil să-şi dea seama că e nevoie de sporuri de productivitate, competitivitate şi ajustări structurale.

Variaţia ratelor de schimb e posibil să nu mai fie semnificativă, cu excepţia raportului euro - dolar, unde diferenţialul de deficit între spaţiul european şi cel american poate întări moneda vechiului continent spre 1,2 dolari.

Dar nu înseamnă că moneda unică nu se depreciază. Valoarea tuturor monedele s-a subţiat sensibil şi asta se vede în faptul că a deveni milionar e ceva banal. Pe la 1900, Statele Unite aveau o populație totală de 76 de milioane, din care doar vreo 10.000 de americani dețineau averi de cel puțin un milion de dolari, adică 0,013%. În prezent, la peste 330 de milioane, aceştia ar fi aproximativ 1,5%, în jur de 5 milioane.

Deci, populația SUA a crescut de peste 4 ori, în timp ce contingentul de milionari s-a majorat de nu mai puțin de 500 de ori. Mulți au ajuns milionari pur și simplu ca urmare a exploziei prețurilor pe piața imobiliară determinată de reducerea artificială a dobânzilor, care le-a scumpit casele și vilele. Creștere de preț le-a permis să obțină bani mai mulți din credite gajându-și imobilele și, deci, să beneficieze cu prioritate față de alții de relaxarea politicii monetare.

Şi mulţi nu-şi dau seama că atunci când vorbim de scumpirea activelor discutăm de inflaţie. În cele din urmă majorarea preţurilor a vizat şi bunurile de consum, ceea ce a făcut inflaţia „vizibilă”.

Cel mai bine evidenţiază însă deprecierea generalizată a monedelor lumii aurul şi obiectele de artă. Când “Floarea soarelui” a lui Vincent van Gogh s-a vândut în urmă cu mai bine de trei decenii cu 40 de milioane de dolari deal-ul a părut deosebit de costisitor. “Femeile din Alger”, tabloul lui Pablo Picasso, dezvăluie însă şi mai bine contextul. Pentru lucrarea adjudecată în 2015 cu 180 de milioane s-au plătit în 1997 - 32 de milioane de dolari. Saltul de la zeci la sute de milioane arată devalorizarea accelerată, ce nu poate fi observată dacă se compară o monedă cu alta, pentru simplul fapt că ambele s-au depreciat. Şi puterea de cumpărare nu s-a erodat doar cu taxe implicite - inflaţia, ci şi explicite!

Totuşi pentru a achiziţiona artă, ca să te fereşti de depreciere trebuie să fii miliardar, nu milionar, pentru că astfel de plasamente sunt nelichide, picturile nu-s la îndemână de cumpărat de pe o zi pe alta, seamănă un pic şi cu criptomonedele, chiar dacă poartă semnăturile lui Pollock, Modigliani, Rembrandt, Klimt, Gauguin, Cézanne sau da Vinci. Şi asta pe timp de pace, în vreme de război... se poate întâmpla orice, cum s-a mai văzut.

Acum,ceea ce poate constitui o „opţiune” când nu eşti miliardar este să te îndatorezi şi să plăteşti dobânzi real negative. Aceasta nu e însă o sugestie financiară, ci doar o idee menită să dezvăluie ce vremuri am ajuns să trăim.