Intervenționismul statal a făcut ca piața valutară să ajungă să semene cu cea crypto

Am scris şi îmi asum, desigur, că diferenţialul de deficit bugetar între spaţiul zonei euro şi cel american poate întări moneda unică spre 1,2 dolari. Şi am mai explicat că ratele dobânzilor tind să se egalizeze cam peste tot în lume, ceea ce va face să nu prea mai existe teren prielnic pentru carry trade şi finanţarea deficitelor comerciale cu hot money.

Da, dar între timp cursul euro - dolar în loc să meargă spre 1,20 şi peste, spre maximele de la sfârșitul anului 2020 și prima parte din 2021, se întoarce către 1,08 dolari pentru un euro, ceea ce face mai importantă discuția legată de volatilitate decât de nivelurile la care va ajunge cu suișuri și coborâșuri. Ba chiar se poate remarca faptul că prețul mărfurilor a ajuns să fie mai fluctuant decât reperele financiare. De ce? Am mai zis-o şi e valabil nu doar pentru România: Se corectează drastic cererea!

Acest lucru se produce deoarece relaxarea cantitativă (quantitative easing - QE) induce ajustări foarte mari. Cât timp nu s-a recurs la QE, ci la măsuri monetare obișnuite, prin intermediul dobânzilor, s-a putut vorbi de reglaj fîn!

Revenind la cursul euro - dolar se vede o evoluţie care parcă ar semăna cu cea a criptomonedelor, la nivelul cărora, cu siguranță, nu se poate discuta de o dinamică potrivit fundamentelor.

O astfel de situație are legătură cu faptul că eforturile din ultimii ani nu s-au concentrat asupra deleveraging-ului, ci au încercat să rezolve criza prin intermediul instrumentelor administrative sau legislative.

Cu alte cuvinte, în loc să se elimine presiunea, pe seama înlăturării activelor toxice din bilanțuri, s-a recurs la bail-in, bail-out, QE, condiționalități Basel ori măsuri legislative, pentru ca pe baza reglementărilor ce s-au străduit să dea legitimitate relaxării cantitative să se stabilizeze economiile.

Din păcate însă, reiterez, când măsurile sunt legate de active sintetice, nu naturale, este greu de identificat punctul de echilibru şi se produce, practic, un abuz de încredere.

Iar instrumentele alese și măsurile, fiindcă au avut în spate mult discreționarism, acționează doar pe termen scurt. Specialiștii ce le-au inițiat nu-și asumă răspunderea pentru asta. Şi rata de schimb euro/dolar nu doar că-i volatilă, ci e extrem de dificil să se realizeze previziuni privind trendul său.

Dacă renunțăm la a ne mai întreba ce a determinat evoluția cursului euro/dolar și ne rezumăm la ceea ce vedem acum, s-ar putea spune că deprecierea monedei europene indică sfârșitul QE, prețul activelor se corectează, criza reizbucnește, dar cu precizarea că ar fi bine ca presiunea ce se profilează să fie combătută - de această dată - cu reforme structurale, care să permită economiilor să înghită sănătos lichiditatea în exces, nu să se bage iarăși gunoiul sub preș.

Cu un euro puternic, relaxarea cantitativă produce doar îndatorare, consum pe datorie și o falsă susținere a prețului activelor. Iar când încetezi să le mai sprijini ce poți să mai faci cu banii? Sunt atât de mulți că ar putea fi capacitați doar în bonduri pe 100 de ani, ca să se obișnuiască și statele euro cu termenul de generații de sacrificiu.

Și o altă problemă, ramurile economice care mai merg sunt cele legate de IT. Se poate ieși din criză cu design web, jocuri și divertisment? Nu, iar robotica și automatizările fragilizează diviziunea muncii la nivelul unei populații supraîndatorate. În măsura în care nu vom asista la un declin al sectorului IT, vom avea unul al societății, cauzat de șomaj și declin educațional.

O ultimă idee, pe care am mai susţinut-o, este aceea că e posibil ca un curs de schimb - altul decât euro/dolar - să nu arate deprecierea unei monede față de alta, mai ales dacă se ajunge să se practice dobânzi similare, numai că se poate ca fiecare monedă în parte - mai ales euro și dolarul - să se dilueze. Și cine “trădează” acest context este aurul, dar și piața artei. Uitați-vă la Pollock, Modigliani, Rembrandt, Picasso, van Gogh, Klimt, Gauguin, Cézanne sau da Vinci.