Problema inflamării grave a deficitelor bugetare și a nivelurilor de îndatorare publică nu e de ieri, de azi, ci se poate spune că e consubstanțială cu istoria statelor în sens modern, bazate pe taxare+contractare de împrumuturi și redistribuire. Nu e o problemă națională sau regională, ci una globală și permanentă.

Deficitele nesustenabile sunt la fel de ciclice precum economia bazată pe expansiunea artificială a creditului și pe multiplicarea masei monetare. În ambele cazuri, avem de a face cu malinvestiții stimulate prin intervenții de stat, care sfârșesc în crize. Depresiuni care doar foarte rar sunt lăsate să se consume până la capăt și să-și exercite efectul terapeutic de repunere pe baze sănătoase.

Se spune că nici nu poți permite ca astfel de crize să se deruleze fără niciun fel de tratament paliativ, întrucât suferința economico-socială ar fi mult prea mare. Nu e neadevărat, dar e bine să ne amintim că, și în aceste condiții, cei mai vulnerabili suferă cel mai mult, iar cei responsabili cu adevărat de apariția și agravarea problemelor, și din politică, și din corporații, beneficiază de bailout-uri, întrucât sunt, nu-i așa, ″sistemici″ și "too big to fail".

Și din istorie, și din experiențele contemporane trăite, știm două lucruri, ambele triste. Odată, că un stat intrat într-o spirală de deficit și îndatorare nu poate fi repus pe linia de plutire fără măsuri dure, care fac ele însele rău. Și al doilea, că e foarte greu, cinic și realist vorbind, să nu se ajungă la deficite.

Unele țări sunt guvernate mai bine decât altele și, fără îndoială, că-s mai norocoase, fiindcă suferă mai puțin. De tentația deficitului și îndatorării nu scapă însă nimeni.

Pentru că asta e cel mai greu, fie că traversezi o perioadă de creștere economică, fie că te confrunți cu stagnarea sau chiar cu recesiunea. În ambele situații, politicienilor și tehnocraților de la guvernare - chiar și celor mai competenți și onești dintre ei - le e practic imposibil să gândească în termeni de chibzuință și prudență fiscală. În fond și la urma urmei, au fost aleși sau numiți pentru a furniza așa-numitele ″bunuri publice″, cu bani publici. Astfel că e absolut natural să aibă tendința de a extinde în permanență definiția și anvergura acestor bunuri.

De fiecare dată când vii cu o măsură nouă de redistribuire, fie ea ″socială″ sau ″investițională″, adresată vreunei categorii considerate vulnerabile sau ″mediului de afaceri″, creezi o dependență care nu face decât să se cronicizeze în timp. Chiar dacă intențiile sunt bune, iar problemele ce se vor a fi rezolvate sunt cât se poate de reale, orice ″proptea″ de stat este prin definiție șubredă și generează în timp efecte negative neprevăzute.

Nici măcar nu vorbim aici despre privilegiile nemeritate cele mai costisitoare și mai strigătoare la cer sau despre deturnarea propriu-zisă de fonduri publice pentru satisfacerea unor interese private. Discutăm despre cazurile în care este foarte greu să poți susține că cel mai bine ar fi ca autoritățile să nu facă nimic.

Iar atunci când lucrurile se înrăutățesc și trebuie să începi să reduci cheltuielile în mod semnificativ, constați că nu poți să o faci fără să lovești într-o categorie sau alta. Și, cum am spus și mai înainte, ajung să fie protejați nu cei mai vulnerabili, nici măcar cei mai mulți, ci cei mai bine organizați și cu capacitate de presiune mai mare.

De unele categorii depinzi pentru voturi, de altele - pentru a menține în funcțiune economia și a nu-ți prăbuși de tot încasările bugetare sau din alte motive. Niciodată nu-i vei putea mulțumi pe toți - tu, statul. Viața, evident, merge de fiecare dată mai departe, dar traumele rămân. De aceea, e bine să eviți deficitele din capul locului, pentru că odată apărute, sunt foarte greu de eliminat. Atunci când începi să retragi alocaţiile oamenii consideră că li se ia un drept câştigat şi le sunt deturnate aşteptările. 

• N-ar trebui să fie așa ușor să fii mai catolic decât papa

  Next >