Nu-l urî pe bogat, mâine poţi fi chiar tu

Un raport Oxfam citat de The Guardian, care arată că 62 de miliardari au o avere egală cu cea a jumătate a populaţiei lumii îmi aminteşte de un sondaj realizat într-o ţară din Vest, în care se punea întrebarea dacă intervievaţii preferă un salariu de 3.000 de euro lunar, când vecinul încasează 3.500, sau dacă nu-i mai bine să fie plătiţi cu 2.000 de euro fiecare.

Răspunsul, terifiant, a fost că-i mai bine să primească 2.000 de căciulă. Ceea ce arată că egalitarismul prinde foarte uşor, deşi e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferenţiere a inteligenţelor, şi, implicit, a stărilor sociale.

Iar mai important este că traversăm un moment în care o astfel de atitudine se poate dovedi sinucigaşă. E criză şi depăşirea ei se poate face cu inteligenţă, nu cu egalitarism, pe seama progresului tehnologic.

Sigur că pentru a-mi fundamenta spusele trebuie să apelez din nou la Gustave Le Bon, care scria într-un articol din 1910, publicat în jurnalul L’Opinion, că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba.

Progresele realizate în domeniul tehnicii sunt adevăratele motoare ale civilizatiei. Complicându-se pe zi ce trece, tehnica cere cunoştinţe atât de vaste, iniţiative atât de îndrăzneţe, încât doar oamenii înzestraţi pot să se înalţe la un asemenea nivel. Or, în vreme ce capacităţile elitei au sporit - subliniază Le Bon -, cele ale simplilor executanţi s-au redus. Astfel au apărut clase sociale distincte, separate de o prăpastie din ce în ce mai adâncă.

Educaţia ne permite rareori să trecem peste această prăpastie, deoarece ea nu ne înzestrează intelectual decât cu o parte a calităţilor necesare pentru a reusi. Acest lucru este, evident, cât se poate de enervant pentru cugetele pasionate de ideea egalitară, atunci când văd rolul elitelor crescând atât de mult încât nimeni nu se poate dispensa de ele.

Doar elitelor li se datorează progresul ştiinţific, artistic, industrial care conferă putere unei ţări şi prosperitate miilor de muncitori. Dacă astăzi un muncitor câştigă mai mult şi se bucură de facilităţi de care nu dispuneau nici cei mai mari seniori de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, acest lucru se datorează mai mult elitelor care şi-au pus mintea la contribuţie, decât a lucrat muncitorul în folosul elitelor. Prin chiar acest fapt, rolul elitelor creşte fără încetare, dar şi munca pe care o prestează intelectual sporeşte.

Ziua de muncă de 8 ore nu este făcută pentru elite. Doar prin eforturi copleşitoare elitele moderne, în special cele din industrie, au realizat surprinzătoare descoperiri, au adus progresul.

Elitele ajung adeseori să trăiască în opulenţă şi tocmai asta înfurie spiritele egalitare, dar, în realitate, ele oscilează între bogăţie şi faliment, fără a putea spera la o stare intermediară. Falimentul şi ruina survin atunci când se comit cele mai mici greşeli. Marele industriaş nu are voie să greşească. În spatele decorurilor fastuoase se ascund de cele mai multe ori cele mai mari griji.

De abia utilează industriaşul o nouă uzină cu cele mai bune maşini, că se descoperă noi utilaje, apare un concurent neprevăzut, fapt care-l obligă să o ia de la capăt. Concurenţa a devenit atât de acerbă, descoperirile atât de rapide, instabilitatea atât de generală, încât liniştea sufletească îi e interzisă omului care conduce o afacere.

Gustave Le Bon conchide spunând că civilizaţiile moderne sunt create de către elite, nu pot trăi şi evolua decât prin ele. Dar aici intervine o problemă, pe care psihologul francez o dezvoltă în continuare. În timp ce progresul ştiintific a condus elitele cu o mentalitate superioară la cârma mecanismului vieţii moderne, progresul ideilor politice le-a oferit mulţimilor cu mentalitate inferioară dreptul de a guverna şi de a se deda la cele mai periculoase fantezii, prin intermediul reprezentanţilor lor.

Fără îndoială că, dacă mulţimea şi-ar fi ales reprezentanţii din rândul elitelor făuritoare de civilizaţie, problema actuală nu ar fie existat, dar această alegere nu este decât excepţională, întrucât un antagonism din ce în ce mai evident separă mulţimea de elite. Niciodată elitele nu au fost mai necesare decât astăzi, dar niciodată n-au fost mai greu de suportat. Doar elita intelectuală săracă este ceva mai tolerată. Elita industrială opulentă nu este acceptată, iar legile zise sociale, edictate de reprezentanţii mulţimilor, nu au alt scop decât de a o deposeda pe această elită de bogăţiile ei.

Cum să faci să trăiască împreună o elită, fără de care o ţară nu ar mai fi nimic, şi o masă imensă de muncitori, care aspiră să zdrobească această elită? Este sigur faptul că cea mai distructivă dintre victoriile populare nu va modifica multă vreme evoluţia unei ţări. Mai bine să evităm această stare de fapt. Un remediu ar fi să limităm guvernările de tip popular. Elitelor le revine sarcina să se adapteze guvernărilor populare, să pună stavilă şi să canalizeze fanteziile celor mulţi, la fel cum inginerul îndiguieşte şi canalizează forţa unui torent.

Dar adaptarea elitei la guvernarea celor mulţi nu ar fi foarte dificilă dacă politicienii, semănătorii de iluzii, nu ar fi sădit în sufletul maselor de muncitori doar ură şi greşeli, singurele proptele ale antagonismului. Acestă stare de lucruri va dispărea în ziua în care mulţimile, conştiente de adevăratul lor interes, vor considera că dispariţia sau subţierea elitei va conduce rapid la sărăcie, apoi la falimentul întregii societăţi.

A le demonstra acest adevăr, de altfel elementar, ar fi un lucru extrem de anevoios. Atelierul fără maistru, visat de sindicalişti, sau cel condus de către statul colectivist ar fi fost posibil când tehnica era foarte primitivă. Aceste forme de organizare sunt astăzi imposibil de reluat.

O uzină gestionată de muncitori ar fi o corabie fără căpitan, condusă doar de mateloţi. Ea nu ar putea pluti decât câteva zile. Administrată de către un delegat al statului colectivist, ea se va menţine o vreme la suprafaţă, pentru că acest delegat va avea grijă să nu schimbe nimic, dar în loc să progreseze, uzina îşi va diminua producţia, la fel şi salariile. Căci nu funcţionarii vor fi cei care vor avea iniţiativa să se expună riscurile unui faliment, nu ei sunt cei care ştiu cum să prospere.

Nu trebuie să ne ferim – recomandă Le Bon – să oferim asemenea banale exemple, întrucât există milioane de oameni care nu le cunosc. Ele se răspândeasc şi în ţări, precum Anglia şi Olanda, dar socialismul nu a îmbrăcat acolo forme atât de virulente constatate la popoarele latine, unde a degenerat într-un război între clasele sociale.

Necunoaşterea totală a anumit principii elementare pune în evidenţă necesitatea unei noi educaţii despre democraţie. O nouă educaţie l-ar învăţa pe muncitor să sesizeze relaţiile care există între aceste trei elemente ale activităţii moderne: inteligenţa, capitalul şi munca.

Într-o economie de piaţă, fiecare om, servindu-şi concetăţenii, se serveşte pe sine însuşi. La aceasta se refereau autorii liberali din secolul al XVIII-lea, vorbind despre armonia intereselor corect înţelese ale tuturor grupurilor şi ale tuturor indivizilor. Şi exact această doctrină a armoniei intereselor este cea care a suscitat opoziţia socialiştilor. Ei vorbeau despre un „conflict ireconciliabil de interese” între diverse grupuri.

Dar chiar dacă Marx – în primul capitol al Manifestului Comunist, pamfletul cu care şi-a inaugurat mişcarea sa socialistă – pretindea că există între clase un conflict ireconciliabil, el nu-şi putea ilustra teza decât cu exemple din societăţile precapitaliste.

În Evul Mediu o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi o familie de duci, conţi, marchizi sau baroni vreme de sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa.

Însă în condiţiile capitaliste moderne există ceea ce sociologii au numit „mobilitate socială”. Principiul activ al acestei mobilităţi, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto este circulaţia elitelor. E vorba de faptul că întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane – aceste elite – sunt mereu altele.

Deci, cine se năştea sclav în perioada medievală nu putea scăpa de acest statut şi se găsea într-un conflict ireconciliabil cu stăpânul său, ceea ce a fost speculat de Marx şi pus la baza mişcării socialiste. Numai că într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate – săracii se îmbogăţesc, iar descendenţii celor bogaţi îşi pierd averile şi devin săraci.