Cum au devenit judecătorii Dumnezei?

Nu ştiu dacă e vorba de vreo coincidenţă, dar magistraţii arată mai mereu că au puteri discreţionare când e vorba de Dan Voiculescu.

Când acesta a fost condamnat, în motivare s-a strecurat drept “precedent” tocmai Meyer Lansky, care n-a fost niciodată găsit vinovat de justiţia americană pentru spălare de bani.

Ceea ce m-a făcut să scriu atunci că dacă justiţia noastră e atât de pasionată de producţii cinematografice precum Naşul, Imperiul din Atlantic City ori Clanul Soprano, încât îşi identifică schizofrenic inculpaţii cu figuri de gangsteri de film, e clar că discutăm de pedepse date pe criterii emoţionale, pe baza a ceea ce a primit numele de suspiciuni rezonabile.

Dar asta mai înseamnă şi că legea acţionează selectiv. De ce nu se schimbă? Fiindcă le permite procurorilor şi judecătorilor să-şi exercite discreţionar puterea. Deşi justiţia ar trebui să fie nepărtinitoare. Să menţină actualul trend de luptă împotriva corupţiei, dar să-i pedepsească pe toţi cei vinovaţi pentru situaţia economică precară în care se găseşte România, ca să rămână fără obiect sintagma selecţie adversă.

Şi pe când am crezut că am scăpat de suspiciunile rezonabile, fiindcă au reintrat în vigoare indiciile temeinice, ceea ce ar trebui să ne facă să scăpăm de motivări în care sunt pronunţate nume precum ale naşilor mafioţi Vito Genovese, Carlo Gambino, Bugsy Siegel sau Lucky Luciano, vine cererea de eliberare condiţionată a aceluiaşi Dan Voiculescu în care se spune - reiterez, într-o perioadă în care suspiciunile au lăsat locul indiciilor - că a exploatat lacunele de legislaţie pentru a fi eliberat mai repede.

Atunci când există lacune e clar că legile sunt făcute prost şi trebuie înlocuite. Aşadar, ceea ce am zis în prima parte a acestui material de opinie e perfect adevărat.

Da, dar în acelaşi timp, dacă legislaţia are lacune nu există nicio oprelişte să fie utilizate. A dovedit-o Liviu Dragnea când a propus-o pe Sevil Shaiddeh pentru postul de premier. Preşedintele Iohannis a refuzat-o, fără însă ca legea să-i permită să spună de ce.

Iar aici mai merită menţionat că unii pot specula lacunele legislative, precum Traian Băsescu, şi să nu numească un prim-ministru de la partidul care a câştigat alegerile, dar alţii - nu. De aceea am pomenit de selecţie adversă.

În fine, se tot reia ideea legată de întărire a puterii sistemului juridic, însă dacă acest lucru face ca unii, greşit, să aibă voie, iar alţii - nu, judecătorul se transformă în despot.

Cam la fel a pus problema şi Dragnea când a propus-o pe Shaiddeh. Lui Iohannis nu i-a permis legislaţia să argumenteze de ce nu a fost de acord, chiar dacă a procedat corect, şi apoi iese liderul PSD să-i arate obrazul preşedintelui, deşi, evident, a fost o provocare.

În acest caz se vede limpede cum sunt exploatate lacunele legislative, dar pe când Dragnea a putut să-l umilească pe şeful statului, ştiind că îl va refuza, fără să-i furnizeze un argument legal, lui Voiculescu i se refuză eliberarea. Ceea ce vădeşte că legea acţionează selectiv. Oameni sunt ţinuţi în detenţie emoţional, nu pe baza dreptăţii, ci a oprobriului public.

Recapitulez. DNA se luptă cu corupția. Dar, asta, din păcate, fără să se schimbe legislația făcută cu dedicație. Care nu încurajează bunăstarea, ci conservă numai o anumită formă de putere.

Sigur că-i putem blama pe cei pe care justiţia i-a condamnat pentru fapte de corupţie, dar dacă ne uităm în momentul de față la eșicherul politic, “curățat” de astfel de figuri, observăm o mare criză de idei. Nimeni nu e în stare să pună la punct o abordare coerentă pe termen mai lung, ci se operează doar cu scenarii de avarie.

Iar acest mod de administrare, fără orizont, provoacă schisme sociale. Stare la care s-a ajuns pentru că nu s-a schimbat legislația, dar s-a cedat puterea unei anumite pături, care se ocupă de pedepsirea neregulilor anterioare.

Și de ce nu se modifică legislația? Fiindcă asta face - după cum am mai spus - ca magistrații să dețină discreționar puterea, chiar dacă într-un mod steril, care nu permite să se creeze nimic, ci doar să se distrugă. Practic, sistemul socio-economic se zbate, în prezent, între dorința unei schimbări reale la nivelul populației și incapacitatea conducătorilor de a converge spre acest scop din punct de vedere instituțional.

Și dacă acum asistăm la o alocare mai proastă a resurselor decât pe vremea blamatelor figuri, o astfel de stare ar fi tolerabilă numai în situația în care se întrevede un orizont. În caz contrar, ea rămâne doar blamabilă.