Cei 10 ani de criză au legătură cu actuala formă de globalizare

Scriam în octombrie 2016 că deși criza actuală a fost băgată în aceeași oală cu cea din anii ’30, între timp s-a ajuns la concluzia că marea depresiune interbelică a fost una de supraproducție, în timp ce prezenta are legătură cu supraîndatorarea și corupția clasei politice, ceea ce a generat datoriile foarte mari ale statelor, pe care încearcă acum să le “spele” într-un fel relaxarea cantitativă (quantitative easing - QE) a băncilor centrale, cu hazard moral și selecție adversă pe post de efecte secundare.

Da, dar între criza dintre cele două războaie mondiale și cea din prezent există totuși o linie comună evidentă. În ambele cazuri, politicile statelor au indus stimulente perverse, ce au decuplat oferta de cererea reală. Fapt, care se manifestă în momentul de faţă sub forma supraîndatorării, iar, în trecut, s-a văzut sub cea a supraproducției.

Și cu acel prilej observam care-s victimele crizei: băncile, sectorul construcțiilor și hi-tech-urile. Spre deosebire de ramurile defensive, precum industria alimentară, a băuturilor sau farmaceutică. Iar concluzia era că băncile trebuie să revină la funcția lor de bază, așa cum se întâmpla în interbelic, finanțarea comerțului. Adică, rolul sistemului bancar e acela de a oferi capital de lucru întreprinzătorilor, nu de a finanţa portofolii de active imobiliare. Băncile trebuie doar să origineze creditele ipotecare, nu să le poarte pe bilanțuri până la rambursarea completă.

Altfel spus, e nevoie ca ele să-și securitizeze portofoliile de credite, în primul rând pe cele ipotecare, iar în baza acestora să emită obligațiuni garantate cu active (covered bonds), care să fie listate pe Bursă și cumpărate de investitorii instituționali, inclusiv de fondurile de pensii private. În acest fel, băncile și-ar elibera destul de repede bilanțurile de riscul reprezentat de aceste credite, iar banii deponenților ar fi mult mai în siguranță, departe de bail-in-uri.

Ca să nu mai spun că, în acest fel, băncile n-ar mai suferi de actualul mismatch între maturitatea activelor și cea a pasivelor și ar putea contribui la finanțarea economiei reale, prin deblocare de resurse.

Între timp însă - deși nu știu de ce le-a luat atât amar de vreme?! - au ajuns și columniștii Bloomberg la concluzii similare. Sugerează că s-a luat cu două mâini din potențialul viitorului cu îndatorare, s-a oprit corecția prețului activelor cu QE, iar perpetuarea corupției, strîns legată de lipsa de încredere, e numită elegant scăderea puterii centrelor de politică solide.

Dar marea problemă este că nu se poate vorbi de criza din 2008, așa, la timpul trecut, ci este vorba de o depresiune continuă, care durează de 10 ani, fiindcă îndatorarea, excesul de bani, prețul activelor, corupția și neîncrederea arată că nu s-a umblat la cauză.

Perpetuarea crizei s-a produs în contextul globalizării, de aceea este posibil ca marele economist Stanley Fischer să-și fi părăsit postul de vicepreşedinte al Fed înainte de încheierea mandatului, pentru că și-a dat seama de eșecul monetarismului și al formei de globalizare din ultimii 25 de ani.

Dacă analiștii care ajung acum la concluzii ce erau evidente de mult timp l-ar fi citit pe Taleb, poate că nu s-ar fi risipit inutil o grămadă de resurse și economiile ar fi scăpat de ceea ce le chinuie de un deceniu.

Concentrarea tot mai mare pare să aibă drept efect reducerea probabilității de apariție a unei crize financiare, “dar dacă această totuși apare, ea se desfășoară la scară globală și ne afectează foarte grav”, avertizează Taleb.

Care adaugă: “Este adevărat, avem mai puține eșecuri acum, dar când vor apărea ... gândul acesta îmi da fiori”.

Și rezumă: “Vom avea crize mai puține, dar mult mai grave. Cu cât mai rar este evenimentul, cu atât mai puține cunoaștem despre probabilitatea de apariție a acestuia. Asta înseamnă că știm tot mai puține lucruri despre posibilitatea de apariție a unei crize”.