În România zilei de azi, dacă zici acțiuni la purtător, practic spui "corupție". Asta și pentru că s-a întâmplat ca unele persoane suspectate de așa ceva să fie bănuite că se află în spatele unor companii de top al căror control este exercitat prin intermediul acestui tip de titluri de valoare. Dorința de anonimat este asociată automat cu intențiile și cu faptele necurate. E aproape ca atunci când îți declari nemulțumirea față de faptul că serviciile secrete de informații interceptează necontrolat comunicațiile cetățenilor și le încalcă astfel dreptul la viață privată, iar răspunsul pe care îl primești este: "Și care e problema, dacă respecți legea și n-ai nimic de ascuns?".

Evident că mentalitatea pe care tocmai am descris-o nu se rezumă la România. Trendul este mondial, fiind mai accentuat în Europa. De altfel, a patra Directivă a UE privind combaterea spălării banilor interzice cu totul acțiunile la purtător, iar statul român a transpus-o în legislaţia naţională.

 

 

 

 

Numai că istoria ne arată că aceste instrumente au reprezentat una dintre bazele apariției și dezvoltării capitalismului. Primele emisiuni de acțiuni la purtător s-au realizat în cadrul faimoasele Companii ale Indiilor de Est, britanică și olandeză, în secolul XVIII.

De altfel, principalul motiv care a dus la apariția conceptului de acțiuni la purtător nu a fost dorința de anonimat. În acea epocă pre-digitală și în care și tiparul era încă în stadiu de pionierat, ținerea în siguranță și în condiții de încredere a unor registre de acționari deținători de titluri de valoare nominale la firme era un lucru extrem de dificil. Nici serviciile poștale nu puteau fi considerate suficient de sigure.

 

 

 

 

De aceea, s-a găsit soluția acțiunilor la purtător, care asigurau păstrarea și transferul facil al acestora. Lichiditatea mare și ușurința transferurilor a făcut chiar ca, o anumită perioadă, acțiunile la purtător ale celor mai importante companii să fie considerate ca fiind aproape echivalente cu numerarul. Emisiunea și transferurile ușoare facilitau atragerea de capital pentru înființarea de noi afaceri și celeritatea tranzacțiilor corporative, evitând blocajele birocratice și procedurale.

Evident, trebuie să recunoaștem că acest tip de acțiuni a permis și abuzuri. Cel mai adesea menționate sunt tranzacțiile frauduloase, soldate cu înșelăciuni, evaziunea fiscală și spălarea de bani. De aceea, statele și reglementatorii au pornit o adevărată cruciadă împotriva lor, similară cu cea împotriva secretului bancar, în ideea că cel mai mare dușman este anonimatul, iar cei care se ascund nu pot avea decât motive dubioase să o facă.

 

 

 

 

Numai că asta înseamnă să pui căruța înaintea boilor și să confunzi efectul cu cauza. Instituțiile de supraveghere argumentează că anonimatul deținătorilor de acțiuni la purtător împiedică tragerea lor la răspundere în eventualitatea comiterii de infracțiuni. Dar se uită că orice firmă are nu doar acționari, ci și administratori și alți reprezentanți legali care, în mod firesc, nu pot rămâne anonimi.

Pe de altă parte, persoanele și structurile cu averi mari, precum și cele hotărâte să facă din încălcarea legii un mod de viață, vor găsi de fiecare dată mijloace inovative pentru a-și proteja operațiunile. Iar cei care vor rămâne să sufere vor fi oamenii cinstiți, pradă atât birocrației, cât și suspiciunilor.

 

 

 

 

Este clar că de teama de a nu „fura” statul, de fapt a incapacităţii birocraţilor de a administra state din ce în ce mai mari, se iau măsuri ce limitează business-ului, care restrâng astfel activitatea pieţelor.

Ca să schimbăm un pic cheia în care vorbim, în prezent ne confruntăm cu următoarea problemă: titlurile de stat emise sunt deja supraîntinse. Expunerea sistemului bancar pe sectorul de stat este de patru ori peste cea dinaintea crizei sau creditul guvernamental e de șapte ori mai mare decât în 2008. Dacă mai emiți titluri asta este pentru să ai un deficit uriaş, în condițiile în care ai luat în calcul înainte de pandemie să te situezi la 3,5% dintr-un PIB umflat, cu prețuri de active ținute sus.

 

 

 

Adică, ești dezechilibrat, supraexpus la nivel de sistem bancar pe buget şi pe datoria publică, și ca să obții lichiditate trebuie să extinzi dezechilibrul. Oare această chestiune n-ar fi existat dacă se mai putea obține lichiditate și cu altceva, cum ar fi ipotecile, cu tot cu registrul de ipoteci? Pentru asta însă era necesar să procedezi sinergic, americănește, nu european, și de aceea există în SUA ceva precum Fannie Mae & Freddie Mac. Şi iată de ce e bine să ai piețe, nu reglaje administrative!

Apropo de asta, statul derulează Programul Prima/Noua Casă fără să se poată refinanța ipotecile. De fapt, nu se poate obține lichiditate în România cu niciun fel de ipotecă sau hârtie comercială, precum biletele la ordin.

 

 

 

 

Principalele instrumente acceptate la refinanțare la noi sunt titlurile statului, şi e un semn de subdezvoltare ca riscul de dobândă să nu fie rupt de cel de credit și piața de produse derivate să fie ca și inexistentă.

Aşadar,  nu există o piaţă a ipotecilor, cum e piaţa secundară pentru diferite tipuri de bonduri, în principal titluri de stat. Pentru că dacă s-ar face repo clasic, nu sell/buy-back, atunci în categoria garanţiilor ar intra şi ipotecile sau bondurile municipale, o listă de hârtii de valoare eligibile care să cuprindă şi altceva decât titluri de stat, chiar bilete la ordin după cum am zis. După rezolvarea acestei chestiuni, inclusiv a depozitarului ce ţine registrul de evidenţă a înscrisurilor de valoare, băncile s-ar refinanţa mai simplu.

 

 

 

 

Dar chiar aşa, în momentul de faţă se mai aude ceva de scont? Mai preiau băncile documente legate de tranzacţii comerciale pentru a oferi lichiditate până la scadenţa plăţilor sau eventual le reescontează la banca centrală? Nu?! Lombardul, în schimb, continuă să existe! Facilitatea de creditare permite băncilor comerciale să ia finanţare de la banca centrală în schimbul unor garanţii, care, sunt, însă, exclusiv titluri de stat.

Cu alte cuvinte, deficitul bugetar politizat al statului, cel care se finanţează cu certificate de trezorerie, a devenit principalul element, în dauna pieţei. Cea pe care marele bancher Eugeniu Carada se străduia să o protejeze la începutul secolului XX, restrângând creditele de lombard ce sporeau artificial circulaţia monetară, „în scopuri exclusiv de consumaţiune”.

 

 

 

 

De la băncile de scont, s-a trecut la cele de lombard, uitând spusele ctitorului BNR: "înmulţirea resurselor tezaurului public se poate face doar dacă„vom mări iniţiativa particulară”, iar „criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite.”

În ceea ce priveşte acţiunile la purtător, prima temă cu care am început acest articol, era suficient să fie stabilit un prag peste care acţionarii să fie declaraţi semnificativi şi unul de deţinere în general şi nu să fie interzise ca specie. Se puteau impune reguli ca să le faci să fie cât mai disipate în spectrul de acţionari, dar nu să le radiezi din istorie!

---

• Dreapta bate stânga şi când vine vorba de volan

  < Prev
• Salariul minim sau cum e handicapat spaţiul comunitar

  Next >