Datoria publică crește de la 10% la 60% din PIB în două decenii

Nu știu cum se face că dau periodic peste această declarație, formulată de unul dintre puținii economisții cu bună expertiză de la noi: „Sunt ţări din America Latină care au intrat în default cu o datorie publică de 20%. Există în literatura de specialitate lucrări care spun că o fi 60% plafonul european privind ponderea datoriei publice în PIB, dar în cazul multor ţări, şi România se situează în această categorie, la o datorie de 40% din PIB, pieţele devin mult mai nervoase”.

Aceasta are sens să fie reamintită în contextul în care datoria publică s-a plasat la 35% din PIB la sfârșitul lui 2019, iar Consiliului Fiscal estimează deficitul bugetar, ce alimentează această datorie, la peste 9% din PIB la finele anului 2020. Dacă mai punem la socoteală că PIB-ul “umflat” la care s-a raportat debitul în urmă cu 12 luni a făcut să pară datoria mai mică, iar cel în scădere din ultimul exercițiu ajută mai puțin, se poate trage concluzia că limita de alertă de 40% a fost “bătută” lejer.

Mai grav este însă că sunt proiectate solduri bugetare negative de 7% în 2021, 5,5% - 2022, 4% - 2023 și abia în 2024 s-ar reveni sub limita de risc de 3% din PIB prevăzută în Tratatul de la Maastricht.

Da, dar chiar dacă vom ajunge în zona de prudență cu deficitul, vom “scăpa”datoria publică la peste 60% din PIB, ceea ce înseamnă încadrarea într-un indicator Maastricht și ieșirea din altul.

În fine, se poate reaminti de decizia lui Ceaușescu de a plăti în întregime datoria externă și de faptul că în 1990 aveam chiar excedent, surplus care apărea și în dreptul fondului de pensii. Și ne mai putem aduce aminte cu ce efort de depreciere a leului s-au achitat datoriile scadente la jumătatea anilor ’90, pentru a nu învăța mai nimic din lecțiile trecutului. Atunci nu ne vindeam țara și arătam cu degetul spre Polonia, pentru a spune răutăcios că i-a șters Papa datoria!

Dar mai bine am evoca perioada mai recentă, pentru că s-au făcut deficite bugetare de 5,5% din PIB în 2008, 9,5% în 2009, 6,9% - 2010, 5,4% - 2011 și 3,7% - 2012. Toate atacabile de autoritățile europene cu procedura de infringement, fiindcă s-au găsit peste limita prudențială de deficit bugetar de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht. Asta a făcut ca datoria publică să se tripleze de la 12%-13% din PIB anterior, și chiar de la 10% din PIB la începutul anilor 2000. Iar acum se “desăvârșește” spre 60% din PIB ceea ce s-a început în acea perioadă, cu precizarea că îndatorarea nu a servit ca suport investițional și pentru o micșorare a deficitului structural, care să permită ulterior inversarea curbei datoriei. În situația în care România va fi beneficiat și de o cantitate importantă de fonduri europene!

Timp în care Polonia cea supraîndatorată a învățat din ceea i s-a întâmplat anterior, și pe când noi am consemnat un deficit de 4,6% din PIB înainte de pandemie, ei au avut unul de 0,7% și și-au ajustat datoria la 46% din PIB, cam unde vom fi urcat noi în 2020.

E de reținut că România nu s-a dezechilibrat atunci când a mers pe mâna unor deficite şi datorii ce s-au majorat lent. Mai mult, analiștii ar trebui să explice de ce e de preferat excedentul în locul deficitului bugetar. E simplu: excedentul e garanția că nu se fură! În condițiile în care furtul pe timp de criză e la fel de letal ca și coronavirusul.