Balcerowicz: Daca un anumit lucru este foarte important, atunci nu trebuie lasat in mana statului

Prezent in Romania, pe 22 mai, la conferinta “Sa intelegem viitorul. Perspectivele sectorului bancar si ale economiei. Pot bancile schimba viitorul Romaniei in bine?”, eveniment organizat de Consiliului Patronatelor Bancare din Romania (CPBR), artizanul terapiei de soc din Polonia, Leszek Balcerowicz, a vorbit alaturi de guvernatorul BNR Mugur Isarescu, presedintele CPBR Steven van Groningen si de cel al ARB Sergiu Oprescu.

Cu aceasta ocazie, el a spus ca investitiile publice nu pot inlocui investitiile private.Investitiile publice adesea sunt politizate, iar aceasta nu este doar lectia tarilor noastre, ci este o lectie generala. Politicienilor le place sa fie populari, acesta este un lucru normal, dar ceea ce aduce popularitate politicienilor poate sa dauneze economiei.

Nu va bazati doar pe investitii publice. Nu este adevarat ca in Polonia si in alte tari cresterea economica a fost generata doar de fondurile europene. Fondurile europene nu pot inlocui reformele.

Mesajul lui Balcerowicz il reitereaza, practic, pe cel din iunie 2008, atunci cand a fost intervievat de revista economica Saptamana Financiara. Cu acea ocazie arhitectul reformelor poloneze spunea: „Daca un anumit lucru este foarte important, atunci nu trebuie lasat in mana statului”.

Reproducem integral interviul din Saptamana Financiara:

Atunci cand exista presiuni salariale nesustinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe doua cai: inflatie sau somaj. Polonia a ales sa nu mascheze somajul, Romania a preferat inflatia. Care sunt neajunsurile celei de a doua cai?

Dupa cum stie orice economist, atat economia, cat si cetatenii au de suferit pe termen lung atunci cand ritmul de majorare al salariilor depaseste rata de crestere a productivitatii, asa ca raspunsul meu este unul categoric: acest lucru trebuie evitat. Iar cea mai buna metoda de a impulsiona productivitatea este implementarea de reforme.

Trebuie sa vedem, mai intai, unde avem de a face cu majorari salariale excesive. Raspunsul este: evident, in sectorul public, pentru ca acolo stimulentele si interesul pentru a introduce masuri de crestere a productivitatii sunt mai slabe decat in sectorul privat. Iar solutia indispensabila este privatizarea.

Romania – o piata cu 20 milioane de consumatori – are 600.000 de companii active. Potrivit acestui raport, Polonia – o tara cu 38,5 milioane locuitori – ar trebui sa aiba un numar dublu. Dar nu e asa, in Polonia sunt peste trei milioane de companii. Cum se explica aceasta diferenta?

De obicei, atunci cand apar astfel de diferente intre tari in ceea ce priveste dinamica infiintarii de noi firme, trebuie sa studiem cu atentie conditiile de intrare pe piete a companiilor nou-infiintate din cele doua state.

Trebuie sa comparam costurile, iar daca numarul de noi jucatori dintr-o tara este mic, cel mai probabil costurile fiscale si administrative de intrare pe piete sunt prea mari si, deci, restrictive, fapt care ar trebui sa dea de gandit autoritatilor.

Polonia a privatizat si capitalizat o serie mare de companii prin intermediul burselor, in timp ce Romania a mers pe mana investitorilor strategici. Care varianta vi se pare mai eficienta?

Parerea mea este ca nu putem stabili, ca regula generala, care dintre cele doua metode este mai eficienta, ci ca trebuie sa analizam cu atentie conditiile specifice ale fiecarei intreprinderi in parte. De exemplu, si in Polonia am avut destule privatizari de succes cu investitori strategici, cum ar fi, de exemplu, cele din sectorul bancar.

Aceasta tehnica de privatizare are avantajele ei. Lucrul cel mai important este ca privatizarile sa se faca in mod competent. Asta inseamna ca viziunea ta trebuie sa vada dincolo de imediat, adica de pretul obtinut pentru un anumit activ si trebuie sa aiba in vedere stabilirea de acorduri prin care cumparatorul sa se angajeze ferm pentru un anume nivel al investitiilor si pentru restructurarea eficienta a companiei.

Pe langa asta, procesul de privatizare prin intermediul investitorilor strategici este mai rapid. Deci, in anumite cazuri, aceasta metoda de privatizare este de preferat, desi, repet, nu este valabil pentru toate situatiile.

Asta nu inseamna ca privatizarea prin listare la Bursa trebuie exclusa, ba dimpotriva. Indiferent de metoda aleasa, autoritatile trebuie sa se asigure ca intreprinderea privatizata va fi restructurata in mod eficient si trebuie sa analizeze cu grija care este cea mai buna metoda pentru atingerea acestui obiectiv: Bursa sau investitorii strategici.

Cum comentati afirmatia fostului presedinte al Bancii Centrale Europene, Wim Duisenberg, potrivit careia „Tentatia politicienilor de a recurge la masuri monetare care sa aduca rezolvari temporare prin sacrificarea perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezenta”?

Nu pot decat sa fiu de acord cu Duisenberg. Este extrem de important ca politica monetara sa fie protejata de orice presiune sau intruziune politica. De ce este atat de important? Pentru ca sistemul monetar actual, in care statul tipareste banii, iar acestia nu sunt legati de nimic substantial, cum se intampla in epoca etalonului aur, nu se poate proteja de unul singur.

Tendinta autoritatilor politice este de a se folosi de sistemul monetar pentru atingerea scopurilor proprii – si aduc aici, ca exemplu, escaladarea cheltuielilor publice in preajma perioadelor electorale.

In aceste conditii, independenta bancilor centrale este un lucru extrem de practic, fara nimic ideologic, atata vreme cat se doreste stabilitate pentru sistemul monetar. Independenta bancilor centrale – locale, in cazul monedelor autohtone si a Bancii Centrale Europene, in cazul adoptarii monedei unice – este singura solutie pentru stabilitatea unui sistem monetar de stat, in care banii nu sunt legati de nimic substantial.

In Europa Continentala, in general, si in Europa Centrala si de Est, in particular, strategiile energetice sunt utilizate ca argument impotriva privatizarii sectorului. Credeti ca statul poate avea un rol pozitiv in procesul de alocare a resurselor?

Nu cred ca din statutul aparte al sectorului energetic – care se reduce, in esenta, la faptul ca toate palierele vietii economice si sociale ale unei tari depind de el – rezulta ca statul trebuie in mod necesar sa detina controlul asupra sa.

Acest statut aparte poate fi tratat si prin alte metode: o atenta si competenta selectie a investitorilor, o buna reglementare si nu doar prin prezervarea actualei proprietati de stat, care politizeaza inevitabil acest sector.

Parerea mea este ca tocmai pentru ca sectorul energetic este atat de important, el ar trebui privatizat. De exemplu, in Polonia, sunt din ce in ce mai multe semnale ca sectorul energetic, care este detinut in proportie covarsitoare de stat, ar putea deveni, in curand, incapabil sa mai furnizeze cantitatile de energie solicitate de sistem, din cauza faptului ca intreprinderile din domeniu nu au efectuat suficiente investitii pentru asigurarea capacitatii optime de productie si transport.

Concluzia ar fi: daca un anumit lucru este foarte important, atunci nu trebuie lasat in mana statului.

In cartea dumneavoastra „Libertate si dezvoltare” sustineti interventia statului impotriva monopolurilor naturale. Nu credeti ca, pe termen lung, piata ar putea rezolva mai eficient aceasta problema? Interventia statului nu creeaza cumva un oligopol artificial format din grupuri de presiune interesate de desfiintarea monopolului natural?

In opinia mea, exista din ce in ce mai putine monopoluri naturale, iar asta din cauza progresului tehnologic, care face ca fostele monopoluri naturale sa fie din ce in ce mai supuse competitiei. Ma refer in special la sectoare precum energia si telecomunicatiile – industriile de retea.

De asemenea, s-au produs modificari in ceea ce priveste intelegerea teoretica a mecanismelor de functionare a economiei. De aceea, as spune ca, acolo unde este posibil din punct de vedere tehnic, trebuie introdusa competitia, iar companiile trebuie privatizate. Consider de asemenea ca acest lucru este posibil in cele mai multe din sectoarele economiei.

In Romania se acrediteaza ideea ca trebuie sa recurgem la deficit bugetar pentru a finanta infrastructura. Mai exista si alte modalitati de finantare?

Nevoile de finantare a proiectelor de infrastructura nu justifica in nici un fel politicile fiscale iresponsabile. Sunt multe tari care reusesc sa mentina politici fiscale optime si, in acelasi timp, sa finanteze eficient lucrari de infrastructura.

Deficitele cronice sunt extrem de daunatoare pe termen lung pentru cresterea economica, iar daca aceasta crestere este afectata, atunci si posibilitatea de a investi eficient in infrastructura va fi, indirect, afectata.

Politica deficitelor bugetare inalte si justificarea ei prin nevoile de finantare a proiectelor de infrastructura demonstreaza o lipsa de viziune pe termen lung.

Autoritatile gasesc cate un pretext global – “Poluarea schimba clima”, “Tutunul ucide” – pentru a se asigura ca cetatenii nu vor protesta la majorarea taxelor, apoi fac ceea ce stiu mai bine: pe de o parte, reduc inflatia pe seama amendarii nivelului de trai, pe de alta, directioneaza banii stransi catre clientii politici, pentru a intretine cresterea economica. Cum comentati aprecierea cehului Vaclav Klaus, potrivit careia: “Cu cat este mai saraca societatea, cu atat mai brutal se va comporta fata de natura, iar cu cat este mai bogata, cu atat e valabila tendinta inversa”?

In primul rand as vrea sa spun ca avem nevoie de o dezbatere mult mai rezonabila asupra starii, perspectivelor si riscurilor cu care se confrunta in mod real mediul si clima. Sunt de acord cu Klaus - desi, poate, n-as utiliza acelasi arsenal retoric - atunci cand spune ca aici avem de a face cu un nou tip de ideologie.

Asta inseamna ca ar trebui sa ne ferim sa luam masuri fara o analiza rationala si stiintifica serioasa, doar pe baza impulsurilor emotionale.

Atunci cand adoptam si incurajam proiecte arbitrare, ineficiente din punct de vedere al calculelor cost – beneficiu, doar de dragul ideologiei si al modei, oamenii vor avea de suferit.

De ce? Pentru ca atunci cand costurile sunt mari, bunastarea lor va fi afectata. N-ar trebui sa permitem emotiilor si ideologiei – al carei vehicul principal sunt emotiile – sa influenteze si, la limita, sa ia locul analizei rationale.

Si am sa va dau un singur exemplu: biocombustibilii. S-a spus, atat in Statele Unite, cat si in Uniunea Europeana, ca productia si consumul de biocombustibili trebuie majorate. S-a dovedit, pana la urma, ca asta duce la cresterea preturilor la alimente, fapt care ii afecteaza, in primul rand, pe oamenii saraci.

Pe langa asta, s-a mai dovedit si ca tehnologiile de producere a biocombustibililor polueaza mediul. In concluzie, decizia de majorare a productiei de biocombustibili a fost una arbitrara, deloc bazata pe o analiza rationala. Intrebarea este: vor renunta autoritatile UE la aceasta decizie?

Pentru ca autoritatile trebuie sa-si fundamenteze deciziile pe analize rationale, iar daca gresesc – pentru ca, stiti, oamenii mai si gresesc – trebuie obligate sa isi corecteze erorile, cetatenii trebuie sa le ceara asta.

Asa ca problema protectiei mediului are implicatii mult mai adanci decat lasa sa se creada ideologia. Cum se iau deciziile in UE? Exista, ca sa spunem asa, un mecanism de „control al calitatii” acestora?

Ce parere aveti despre declaratia lui Jürgen Stark care a avertizat ca: “Guvernele europene risca sa impartaseasca soarta dinozaurilor, daca nu isi reduc cheltuielile publice”? Stark este de parere ca statele ar putea avea cele mai bune evolutii - economice si sociale - in cazul in care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa intre 30 si 35% din PIB.

Sunt de acord cu aceasta afirmatie, pentru ca am efectuat multe cercetari si am ajuns la concluzia ca o pondere ridicata a cheltuielilor in PIB, mai ales in economiile sarace, afecteaza cresterea economica pe termen lung.

Cheltuielile mari cer taxe mari, produc deficite mari si inseamna, de fapt, cheltuieli sociale mari, ceea ce descurajeaza munca si ii descurajeaza pe oameni sa-si mai caute de lucru.

Unul dintre cele mai insidioase mesaje care se emit este acela ca un nivel inalt al cheltuielilor sociale este un lucru bun pentru oameni, ceea ce este complet fals.

Dimpotriva, experienta a demonstrat ca un nivel inalt al cheltuielilor publice face rau oamenilor, pe termen lung.