În ultimele două decenii, țintirea inflației a devenit principala paradigmă a politicii monetare. A fost adoptată de facto, deși nu explicit, de către bănci centrale majore, inclusiv Fed, BCE și Banca Națională a Elveției. Însă criza globală din 2008, din care lumea nu și-a revenit încă complet, a pus serios la îndoială această abordare, scrie Axel Weber, președintele Consiliului de Administrație al UBS Group, fost membru al Consiliului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene și fost președinte al Deutsche Bundesbank, într-un editorial publicat de project-syndicate.org.

Potrivit acestuia, Banca Reglementelor Internaționale a susținut demult că simpla țintire a inflației este incompatibilă cu stabilitatea financiară. Asta pentru că strategia de țintire a inflației nu ține cont de ciclul financiar și, în consecință, duce la politici monetare excesiv de expansioniste și asimetrice. Mai mult, unul dintre principalele argumente în favoarea țintirii inflației - acela că a contribuit la un declin al inflației începând cu debutul anilor 90 - este în cel mai bun caz discutabil.

Dezinflația a început de fapt la începutul anilor 80, cu mult înainte de inventarea țintirii inflației, grație eforturilor președintelui board-ului Fed de atunci, Paul Volcker, continuă Weber. Și, din anii 90 încoace, globalizarea și în special integrarea Chinei în economia mondială a fost, probabil, principalul motiv al reducerii presiunilor inflaționiste la nivel mondial.

Un argument mai recent pentru ideea că nu țintirea inflației a cauzat dezinflația survenită din anii 90 încoace este eșecul tot mai multor bănci centrale în demersurile lor de a crea inflație. Dacă băncile centrale sunt incapabile să crească inflația, e logic să ne gândim că nu au fost eficiente nici în a o reduce, este de părere fostul șef al Bundesbank.

Ideea este, în viziunea lui Axel Weber, că obiectivul inițial al băncilor centrale nu era stabilitatea prețurilor de consum. Indicii prețurilor de consum nici măcar nu existau în momentul înființării celor mai multe dintre băncile centrale majore ale lumii. Băncile centrale au fost fondate pentru finanțarea guvernelor pe timp de război. Mai târziu, mandatul lor a fost extins pentru a include rolul de împrumutător de ultimă instanță al sistemului bancar. Băncile centrale nu au descoperit dezirabilitatea stabilității puterii de cumpărare a banilor până la hiperinflația din anii 70.

"Cum măsurăm valoarea banilor? O abordare posibilă se concentrează pe prețuri și are în vedere indicele prețurilor de consum. Problema este că relația dintre masa monetară (cea care determină, în cele din urmă, valoarea banilor) și prețuri este una instabilă. În primul rând, decalajul de timp dintre modificările survenite la nivelul masei monetare și evoluția prețurilor este unul lung, variabil și imprevizibil. În consecință, țintirea prețurilor de consum pe următorii 2-3 ani nu garantează că valoarea banilor va rămâne stabilă pe termen lung. Mai mult, diferitele metode de colectare a prețurilor de consum duc la rezultate diferite. Pe scurt, politica monetară a fost marcată de caracterul parțial și imprecis al seriilor de prețuri luate în calcul, care manifestă decalaje lungi și variabile față de schimbările survenite la nivelul masei monetare", este de părere șeful Consiliului de Administrație al UBS Group.

Manualele de economie contemporane pornesc de la premisa că obiectivul primordial al băncilor centrale este stabilitatea prețurilor, mai degrabă decât valoarea banilor. În plus, în prezent, economiștii înțeleg inflația ca pe o majorare a prețurilor de consum, nu ca pe o reducere a valorilor banilor rezultată din creșterea excesivă a masei monetare. Pentru a înrăutăți și mai mult lucrurile, băncile centrale refuză în mod sistematic să-și asume responsabilitatea pentru alte prețuri decât cele de consum, ignorând faptul că valoarea banilor se reflectă în toate prețurile, inclusiv cele la materii prime, mărfuri, imobiliare, acțiuni, obligațiuni, precum și, foarte important, în mișcările cursurilor de schimb valutar, avertizează Weber.

"Pe scurt, deși stabilizarea prețurilor prin țintirea inflației este un obiectiv pertinent, faptul că băncile centrale se concentrează în mod îngust pe prețurile de consum face ca obiectivul să fie ratat. Acest lucru a fost demonstrat de majorarea prețurilor la imobiliare din multe state ale lumii, în ajunul marii crize financiare din 2008, de declinul abrupt al prețurilor la mărfuri survenit după prăbușirea Lehman Brothers, de revenirea inflației prețurilor activelor și de recenta volatilitate de pe piețele valutare. Toate acestea sunt incompatibile cu stabilitatea valorii banilor", se arată în editorialul citat.

Concentarea exclusivă a băncilor centrale pe prețurilor de consum ar putea fi chiar contraproductivă, continuă Axel Weber. Subminând eficiența alocării capitalului și producând malinvestiții, politicile monetare care vizează țintirea indicilor prețurilor de consum distorsionează structurile economice, blochează distrugerea creativă generatoare de creștere economică, creează hazard moral și pun bazele viitoarei instabilități a valorii banilor.

Într-o economie complexă și aflată într-o continuă evoluție, o paradigmă simplistă a țintirii inflației nu va reuși să stabilizeze valoarea banilor. Este nevoie de o abordare la fel de complexă și extrem de adaptabilă, care să pună în prim plan managementul riscului și să se bazeze pe judecata responsabililor cu politica monetară mai degrabă decât pe o formulă gata-făcută. O astfel de abordare ar fi mai puțin predictibilă pentru investitori, descurajând astfel asumarea excesivă de riscuri și reducând hazardul moral, scrie Weber.

Istoria ne ajută să ne facem o idee despre cum ar arăta o paradigmă de politică monetară orientată către stabilitatea valorii banilor. În ultimii 25 de ani ai secolului trecut, multe bănci centrale utililizau ținte intermediare, inclusiv cu privire la agregatele monetare. Astfel de ținte intermediare puteau fi aplicate creditului, dobânzilor, cursurilor de schimb valutar, prețurilor la active și mărfuri, primelor de risc, precum și/sau prețurilor la bunuri intermediare.

"Stabilitatea pe termen scurt a prețurilor de consum nu garantează stabilitatea economică, financiară sau monetară. Este timpul ca băncile centrale să accepte acest fapt și să adopte o strategie de politică monetară cuprinzătoare și pe termen lung, chiar dacă acest lucru înseamnă că, pe termen scurt, indicele prețurilor de consum va prezenta deviații mai ample decât ceea ce se înțelege în prezent prin "stabilitatea prețurilor". Fluctuațiile temporare ale acestui indicator atât de îngust și de imprecis calculat sunt un preț mic de plătit pentru asigurarea stabilității valorii banilor pe termen lung", apreciază Axel Weber.

Trebuie să reamintesc faptul că în 2006, an în care Ben Bernanke - un fan declarat al țintirii inflației - a devenit președintele Fed, am scris într-un articol apărut în Jurnalul Național (http://jurnalul.ro/editorial/scaderea-portofelelor-mascheaza-cresterea-preturilor-8371.html) că inflația nu trebuie stăvilită prin reguli prestabilite, fiindcă aceasta trebuie să fie o rezultantă a administrării economiei, iar piața reprezintă singurul mecanism capabil să aloce resursele în conformitate cu realitatea.

Cu alte cuvinte, e nevoie să se gestioneze mai bine economia, ca să rezulte o inflație mai mică, nu să se administreze direct cifra de inflație, indiferent cum merge economia.

Iar când Axel Weber observă că băncile centrale se concentrează îngust pe prețurile de consum ale populatiei sugerează că elementul care ar trebui să se plaseze în centrul atenției e deflatorul PIB, cel care arată evoluția prețurilor din întreaga economie, inclusiv cele ale activelor imobiliare si actiunilor. 

• Analistii cad prada evaluarilor cantitative

  < Prev
• Dr. Doom & The Black Swan

  Next >