De ce automobilele nu rezistă mai mult decât mașinile de spălat?

La sfârșitul lunii noiembrie 2015, tenismanul sârb Novak Djokovic câștiga pentru a patra oară consecutiv Turneul Campionilor, învingându-l pe cel mai mare jucător ar tuturor timpurilor, elvețianul Roger Federer.  

Dar aceștia sunt jucătorii, despre care vorbește toată lumea, mai bine ne-am concentra asupra rachetelor. Djokovic merge pe mâna Head, la fel ca Murray sau Berdych. În schimb, Federer preferă Wilson precum Nishikori ori Raonic. Wawrinka e cu Yonex, iar Nadal cu Babolat.

 Și sigur că Wilson și Head sunt numele generice ale firmelor producătoare, pentru că pe  rachetă, alaturi de Wilson, e scris Pro Staff sau Blade, iar lângă Head e adăugat Radical sau Speed Pro.

Cel puțin așa se vede la televizor, că Federer joacă cu Wilson Pro Staff, iar Djokovic cu Head Speed Pro. Pentru că, de fapt, ramele pe care le utilizează sunt făcute special pentru ei pe puținele linii de producție rămase în Statele Unite ori Europa.

 Pentru noi, muritorii de rând, rachetele se fabrică exclusiv în China și n-au nicio legătură cu cele cu care joacă idolii, chiar dacă poartă aceeași inscripție. Ceea ce-i exasperează pe cunoscători.

 Ei nu se sfiesc să recomande rachetele “vintage” de pe vremea când Wilson și Head considerau că toți suntem suficienți de buni ca să merităm un lucru de calitate pentru cei 150 de dolari plătiți pe o rachetă.

Așadar, Pro Staff-ul lui Federer sau Speed-ul lui Djokovic conțin foarte mult marketing, ce se confundă cu vopseau cu care se acoperă în China ramele din grafit.

Marketing agresiv pe care fabricanții de echipament sportive l-au “importat” de la politicieni, ca să nu scape nimic din lumea economică, nici măcar rachetele de tenis.

 Pe vremea lui Pete Sampras, care folosea tot Pro Staff, diferențele erau minore între rachetele cu care jucau marile figuri la turnee și cele pe care le puteau achiziționa pasionații, din magazine.

Dar, pentru a se maximiza costurile, celebra rachetă Pro Staff 6.0 nu s-a mai făcut în Statele Unite, la Chicago, ci producția s-a mutat în Caraibe, la St. Vincent, apoi în Taiwan și în China.

În fine, cel de al doilea loc n-a fost o alegere proastă, pentru că se spune că Sampras juca doar cu rachete de la St. Vincent.

Dar până și fabrica din St. Vincent s-a închis pentru a se chinezări întreaga producție de rachete de tenis, ceea ce arată că modelul de a face bussines s-a modificat.

Anterior antreprenorii se raportau la piață și la capitalism. Acum încearcă să achiziționeze privilegii, precum se comercializau indulgențele în Evul Mediu, dar pe care le obțin nu de la Biserică, ci de la politicieni, care le atribuie o bucată din domeniul de comert, în loc să-și cucerească singure companiile nișa de piață.

Marea problema a rachetelor, a celor bune din trecut, este însă că sunt foarte rezistente și constituie mărturii ale unei epoci în care politicul nu influența atât de mult economicul.

Alte dovezi sunt automobilele construite pe șasiu, care continuă să funcționeze, deşi sunt considerate “de epocă”. Chiar, vă mai amintiți cât de mult au circulat Volkswagen Broască ori Mercedes Bot de Cal?

O altă întrebare este: Avea “curajul” vreun pantof de sport ce purta sigla Adidas, Nike sau Puma să se dezlipească în anii ’80? Atunci, în România, era comunism, și oamenii se uitau cu jind la adidașii cu trei dungi, care, spre deosebire de încălțările lor, rezistente până la prima ploaie, erau "indestructibili".

 Spre surprinderea românilor, însă, baschetții și tenișii de firmă din ziua de azi cedează la fel de repede precum cei din perioada comunistă.

Ca sa sintetizez în termeni macroeconomici ceea ce simt cunoscătorii când dau aceeași sumă de bani pe  marfa slabă calitativ din prezent, ca pe cea bună din trecut, e o formă de inflație. Aceasta se transpune, de fapt, într-un conținut mai redus de productivitate, ce se decontează din buzunarul consumatorului final.

Și în măsura în care banii pe care i-au tot injectat băncile centrale nu intră în afaceri , fiindcă mediul economic suprataxat nu le permite companiilor să mai obțină profituri, supraviețuiesc doar clienții politici, care beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale.

Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei piețe a muncii lipsite de concurență, cum e cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine și mai slabe calitativ ce  substituie produsele din țările de origine.

Dar fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă de mult un deziderat pe piețe controlate de oligopoluri. Nici principiul: “Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.

Și, din păcate, o astfel de abordare va duce, în cele din urmă, ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă putere economică a lumii China comunistă.

Ceea ce nu face decât să se verifice postulatul lui Karl Marx: “Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe și iar taxe”.  

Da, numai că acum, în plină criză, exista oportunitatea ca firmele să se întoarcă cu fața spre piață și să se supună legilor invocate de Ludwig von Mises: cumpărând sau abținându-se de la a cumpăra, consumatorii îi aleg pe antreprenori printr-un fel de plebiscit, zilnic repetat.

Ei stabilesc cine merită să posede și cine nu, și cât de mult merită să posede fiecare. Votul pieței îi promovează pe aceia care în trecutul apropiat i-au deservit mai bine pe consumatori.

Dacă nu se întâmplă astfel înseamnă că se „socializează” pierderile. Adică, în loc să-i premieze piața pe cei care-i deservesc cel mai bine pe cumpărători, îi recompensează politicienii pe clienții lor cu bani luați de la consumatori prin intermediul unor impozite majorate, indiferent de performanțele antreprenoriale.

Problema se reduce, de fapt, la cum acceptăm să facem ajustările prin inflație - un impozit implicit - ori printr-o revoluție? Cu precizarea că „balonul” de libertate al anii ’60 - ’70 - rezultat al revoluției flower power "conduse" de Jimi Hendrix, Jim Morrison şi Janis Joplin - a permis societății și economiei să se încarce cu creativitate pentru mai bine de trei decenii.

Ceea ce face ca trupele de succes să fie tot acelea de acum de mai bine de trei decenii, în care cântă rockeri ajunși la vârsta pensionării, filmele „noi” sunt doar remake-uri ale celor de atunci, automobilele, în afara caroseriilor nu prea au suferit modificări, doar că-s mai puțin fiabile. Adică, nu rezistă mai mult decât mașinile de spălat.

Dar apropo de mașini, dacă ar fi fost trainice, ar fi avut toată lumea de câștigat, și criza nu s-ar fi prelungit.

Din păcate, calitatea precară îi îndeamnă pe oameni să păstreze autoturismele vechi, pe care le repară. Dacă se strică de tot, șoferii nu mai merg cu ele.

Același lucru se întâmplă și cu rachetele. Cunoscătorii preferă să se lase de tenis decât să achiziționeze noile rame.

Practic, consumatorii evită cât pot să cumpere mărfurile proaste pe care furnizorii își permit să le bage pe gât fiindcă s-au organizat în niște carteluri îndrumate îndeaproape de politicieni.

Filosofia anterioară alimenta diviziunea a muncii.  Pe când acum se încearcă păcălirea clientul de către politic și marketing.

Asimetria informațională devine o practică generalizată, pentru că cel care a fost înșelat, va incerca și el să o facă, ceea ce nu restabilește încrederea și prelungește criza.


Leave your comments

Post comment as a guest

0
Your comments are subjected to administrator's moderation.
terms and condition.
  • No comments found

The Best United Kingdom Bookmaker lbetting.co.uk Ladbrokes website review