Criza copiilor din Norvegia abate atenţia de la incoerenţa politicilor economice

În loc să aibă dinamici similare, care să releve un context economic echilibrat, indicele ce arată evoluţia preţurilor din întreaga economie - deflatorul PIB - s-a plasat la 3% în trimestrul III 2015, în vreme ce inflaţia de bază, de la nivelul bunurilor de consum, s-a situat la minus 3%, vădind împovărarea mediul economic.

Aşadar, relaxarea fiscală se face la nivelul persoanelor fizize, supraîndatorate, ceea ce urmează să arate, într-un interval de timp nu foarte scurt, o reducere a debitelor populaţiei. Dar, în vremea aceasta, măsurile care să stimuleze investiţiile în economie lipsesc, ba, din contră, mediul de afaceri devine mai împovărat de taxe şi reglementări.

Ca un exemplu recent, majorările de salariu minim nu-i pote face bine mediului, care nu doar că plăteşte impozite pe salarii şi contribuţii – cheltuieli fixe – mai mari, ci – absolut aberant – se indexează şi amenzile în funcţie de preţul minim al muncii.

Având în vedere aceste lucruri şi imaginea arătată de deflatorul PIB, în comparaţie cu dinamica preţurilor de consum, nu ne puteam aştepta, în continuare, decât la o încetinire a creşterii economice.

Iar alături de asta mai merită menţionat un lucru important. În contextul în care România a cam terminat de rambursat împrumuturile contractate de la FMI, UE şi Banca Mondială la începutul crizei, şi deci povara fiscală generată de aceste finanţări nu mai există, întrebarea care se pune este de ce nu se continuă politica de menţinere a unui excedent bugetar, în paralel cu atragerea de fonduri europene, care să compenseze insuficienţa investiţiilor străine? De ce se pune problema în termeni de deficit bugetar şi de propulsare a statului în rol de investitor?

Schimbatea gândirii economice, în sensul realizării unui deficit bugetar, coroborată cu înăsprirea fiscalităţii, ce nu e de natură să atragă investiţii străine, dar nici fonduri europene, ridică un mare semn de întrebare în privinţa coerenţei politicilor fiscale aplicate acum. Politici care nu ţin cont de realităţi, nu sunt în măsură să regleze dezechilibrele sesizate de relaţia deflator PIB – inflaţie la consumator sau îndatorare suverană - îndatorarea menajelor, şi nici să ne protejeze de situaţia internaţională gravă care se profilează.

Aceste probleme, pe care un guvern de specialişti ar trebui să aibă priceperea să le sesize mai bine decât unul de politicieni, şi care nu fac obiectul nici unei declaraţii oficiale, au o importanţă mult mai mare decât criza copiilor din Norvegia, ce este exploatată mediatic, emoţional, ca să se abată atenţia de la problemele reale, grave, cu care se confruntă economia.