Se vorbește mult, în ultima perioadă, despre legea privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit. Legea a fost adoptată de Parlament în noiembrie anul trecut, după ce Comisia Europeană a dat în judecată România în octombrie pentru că nu a implementat Directiva europeană pe această temă.

Potrivit legii, în cazul în care băncile se confruntă cu probleme, vor putea fi transformate în capital al instituțiilor bancare sumele aparținând acționarilor, creditorilor deținători de obligațiuni, dar și cei ai deponenților cu sume mai mari de 100.000 de euro în conturi. Procedura se numește recapitalizare internă sau bail-in și este menită să evite necesitatea de a salva sistemul bancar cu bani de la bugetul de stat, adică de la contribuabili.

Legea și Directiva europeană pe care o transpune în legislația noastră au stârnit, pe bună dreptate, îngrijorare și obiecții de principiu. S-a spus: ce vină au deponenții cu venituri mari, de peste 100.000 de euro, că băncile au făcut investiții proaste și au acordat credite devenite neperformante? Și e greu să contraargumentezi că și deponenții ar fi trebuit să fie mai responsabili atunci când și-au ales banca unde să-și parcheze economiile. Asta pentru că, atunci când au semnat contractul de depozit, ei nu și-au asumat nici un risc. De aceea se și numesc deponenți, nu investitori.

Alte voci, mai alarmiste, s-au exprimat chiar în sensul că actualul prag de bail-in, de 100.000 de euro, este doar un prim pas și că, ulterior, el va fi coborât, astfel încât vor fi obligați să salveze băncile cu bani proprii și deponenți mult mai puțin avuți. Care, astfel, vor fi transformați, fără voia și știrea lor, din deponenți prudenți în investitori cu expunere la risc.

Dar măcar în sistemul bancar lucrurile au ajuns să fie exprimate transparent și transpuse în legislație. De acum încolo, deponenții vor ști la ce să se aștepte și vor putea să decidă în cunoștință de cauză. În alte părți ale sistemului financiar, lucrurile sunt mult mai puțin transparente, iar proceduri de bail-in se aplică, practic, permanent, tacit și fără știința clienților.

Să luăm, de pildă, asigurările de viață cu componentă investițională, așa-numitele unit-linked. În cadrul acestor produse, o parte din primele de asigurare plătite de asigurați merg spre acoperirea riscurilor specifice, de deces, îmbolnăvire etc, iar restul se plasează în fonduri de investiții. Clienții sunt informați cu privire la riscul pe care și-l asumă și li se dă să aleagă între mai multe niveluri de expunere la risc. Așa că, teoretic, lucrurile ar trebui să fie ok.

Însă contractele de asigurare de viață cu componentă investițională cuprind și o sumedenie de taxe și comisioane percepute de asigurători de la clienți, pe care, din câte știu, nu s-a grăbit nimeni să le declare abuzive. Vorbim de comisioane înainte de transformarea primelor în unități de fond, comisioane din activul net al fondurilor, taxe anuale de administrare, taxe de răscumpărare sau comisioane de modificare a strategiei de investire. Iar termenii polițelor de asigurare prevăd de cele mai multe ori că firmele de asigurare pot modifica unilateral cuantumul acestor taxe și comisioane.

În acest fel, practic, societățile de asigurări și-au creat singure un sistem de bail-in, de descărcare de pierderi în spinarea clienților, pentru cazurile în care strategiile și alegerile lor investiționale se dovedesc a fi păguboase. Practic, este o formă de socializare a pierderilor generate de deprecierea acțiunilor listate. În acest fel, pe lângă că suferă din cauza scăderii randamentelor fondurilor de investiții, clienților li se accentuează pierderile prin majorarea taxelor și comisioanelor. Astfel încât, în nu puține cazuri, ajung să încaseze la maturitatea polițelor mai puțin decât suma primelor plătite pe perioada de derulare a contractului. 

• Toate băncile din România sunt sigure, cu atât mai mult cele listate la...

  < Prev
• Atenţie la 1,17 dolari/euro în aprilie! Bursele europene urmează să...

  Next >