Pe o piaţă liberă, caracterizată de concurenţă, nevoia învaţă pe căruţaş. Sau, dacă nu e capabil să înveţe, căruţaşul dă faliment şi iese din afaceri. Competenţa antreprenorială înseamnă capacitate de adaptare la schimbările permanente şi adesea surprinzătoare ale datelor pieţei şi ale preferinţelor consumatorilor. Această competenţă se reflectă şi în selecţia de către patroni a managerilor şi, mai departe, în recrutarea şi formarea personalului, precum şi în modelele organizaţionale ale firmelor. Este nevoie de oameni adaptabili, capabili, dispuşi şi obişnuiţi să gândească şi să ia decizii, mai ales în situaţii complicate sau de criză.

Am spus pe o piaţă liberă caracterizată de concurenţă, ceea ce reprezintă un fenomen în cel mai bun caz insular în lumea contemporană. Cu totul altfel stau lucrurile în pseudocapitalismul etatist care domină prezentul. Cocoloşite, protejate şi răsfăţate de autorităţi mult mai mult decât şomerii sau alţi beneficiari de ajutoare sociale, marile corporaţii au ajuns nişte coloşi cu picioare de lut care concurează cu brio la capitolul inerţie cu cele mai birocratice agenţii guvernamentale. Preceptul de bază a ajuns „îndeplineşte ordinele, execută sarcinile şi nu cerceta”.

Oricât ar părea de absurd, nu doar ţara, ci şi (în multe cazuri) firma la care lucrezi te vrea prost. Nu e un simplu asset: a ajuns un must. În aceste condiţii, nu e deloc de mirare că nimeni nu mai anticipează, nu mai simte crize, nici măcar pe cele de amploarea celei în care băltim deja de ani buni. Iar când acestea survin, nimeni nu ştie cum să reacţioneze şi toată lumea fuge în dezordine să-şi salveze pielea.

Este concluzia la care a ajuns un studiu recent realizat de doi cercetători universitari, unul suedez, celălalt britanic. Titlul studiului este mai mult decât limpede chiar şi în engleză: „A stupidity-Based Theory of Organizations”. Potrivit acestora, de exemplu în marile bănci şi instituţii financiare, angajaţii sunt încurajaţi şi chiar recompensaţi pentru a nu-şi utiliza la potenţial maxim capacităţile intelectuale. Dimpotrivă, sunt descurajate spiritul critic, iniţiativele şi în general toate demersurile care presupun gândire activă. Nimeni nu trebuie să iasă din ghetto-ul fişei postului. Nu doar că nu se discută, ci se execută: ordinele nici măcar nu se mai procesează prin filtrul cerebral. În acest fel, se asigură ordinea, disciplina şi o atmosferă plăcută şi cordială de lucru.

Consecinţa este că, pentru a pune problema în termenii lui Nassim Nicholas Taleb, marile bănci şi corporaţii au ajuns nişte entităţi extrem de fragile, vulnerabile atât la tensiuni provenite din exterior, cât şi la erorile şi fraudele propriilor angajaţi. O greşeală sau un act fraudulos au toate şansele să treacă neobservate pe lanţul decizional, devreme ce nici una dintre verigile acestui lanţ nu stă să reflecteze asupra ei, ci o execută sau o pasează mai departe aproape mecanic. Ce contează însă? Când eşti Too Big To Fail, vei fi întotdeauna salvat de stat, pe banii contribuabililor. 

Am discutat până acum de corporaţii şi corporatişti, cu precizarea că termenul de corporatism nu e o licenţă, ci unul consacrat. Institutul pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" scrie, într-un comunicat, că în lucrările sale "Mihail Manoilescu a dezvoltat o pledoarie în favoarea dictaturilor fasciste din Germania şi Italia, totalitarismului, partidului unic şi ideii mussoliniene a corporatismului".

Spre deosebire de José Jerônimo Moscardo de Souza, ambasadorului Braziliei, intervievat de revista  Formula AS, care îi conferă economistului român o altă conotaţie: „Se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale,«Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”.

De altfel,  în 1934, preşedintele brazilian Getúlio Vargas a impus o nouă constituţie, cu elemente inspirate din corporatismul mussolinian, considerată semifascistă. Iar ca dovadă că, atât brazilienii, cât şi argentinienii lui Perón, au crezut în corporatism au găzduit un număr mare de nazişti şi fascişti, refugiaţi din Europa după cel de-al doilea mare război al secolului trecut. Nestor Kirchner şi Cristina Fernández de Kirchner, soţ şi soţie, care au condus pe rând Argentina, cam în stilul Juan şi Izabela Perón, au venit la putere cu o platformă neoperonistă. 

Însă pentru că tot am adus vorba de fascism e util să ne edificăm ce era şi ce voia el, citind un fragment din ceea ce scria Benito Mussolini în Doctrina Fascismului din 1932:

“Împotriva individualismului, ideologia fascistă promovează statul; şi promovează individul doar atât timp cât acesta coincide cu statul, care reprezintă conştiinţa şi voinţa universală a omului în istoria existenţei sale. Fascismul se opune liberalismului clasic, care a apărut din necesitatea unei reacţii la absolutism şi a cărui misiune s-a încheiat atunci când statul s-a transformat în conştiinţa şi voinţa poporului.

Liberalismul opune statului interesele individului; spre deosebire, fascismul reafirmă statul ca singură identitate reală a individului. Iar dacă libertatea este atributul omului adevărat, şi nu a unei păpuşi abstracte imaginate de liberalismul individualist, atunci fascismul este pentru libertate. Şi pentru singura libertate care poate exista, libertatea statului şi a individului în interiorul statului.

Prin urmare, pentru fascist, totul este în stat şi nimic uman sau spiritual nu există în afara statului. În acest sens, fascismul este totalitar, iar statul fascist, sinteza şi unitatea tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă şi oferă putere vieţii oamenilor.”

Dar, desigur, pentru a păstra echidistanţa trebuie să dăm cuvântul şi susţinătorilor liberalismului clasic. În legătură cu corporatismul (economica corporativa în italiană, conform denumirii propuse de Mussolini, Ständestaat, în germană), Ludwig von Mises notează în eseul său „Intervenţionismul - o analiză economică” că s-a născut din socialismul de breaslă englez. Acesta dorea punerea în practică a „autoguvernării” pentru fiecare industrie. Însă, într-o societate bazată pe diviziunea muncii, fiecare are interesul ca toate companiile şi ramurile să funcţioneze cât mai eficace cu putinţă. Chiar dacă este patronul propriei afaceri, întreprinzătorul într-o economie capitalistă rămâne supus legilor pieţei. Dacă vrea să evite pierderile şi să înregistreze profit, el trebuie să răspundă cât mai bine cu putinţă dorinţelor consumatorilor.

Industria organizată după modelul corporatist, fără teamă de concurenţi, nu e servitorul, ci stăpânul consumatorilor. Pe piaţă, corporaţia se află în postura producătorului şi vânzătorului unic. Ea nu se teme de concurenţa producătorilor de bunuri identice, deoarece posedă dreptul exclusiv asupra producţiei. De aceea, avem de-a face cu o societate de monopolişti.

Mises apreciază că sistemul corporatist nu are niciun motiv să-şi facă producţia cât mai eficientă, corporaţiile urmăresc să şi-o reducă pentru a obţine preţuri de monopol. Situaţia lor va fi cu atât mai bună cu cât cererea pentru produsele lor va fi mai presantă; intensitatea cererii face posibilă restrângerea producţiei şi obţinerea unor profituri globale în creştere. Sistemul, în ansamblul său, conduce la un despotism nelimitat al industriilor ce produc bunuri vitale.

Toate propunerile sistemului corporatist au nevoie de intervenţia statului, cel puţin în cazul în care nu se poate ajunge la un acord între corporaţii asupra anumitor chestiuni cum ar fi cea a preţurilor, subliniază Mises, care indică a se vedea discursul lui Mussolini în Senatul italian din 13 ianuarie 1934. Iar politica preţurilor - atrage atenţia economistul austriac - nu constituie singurul impediment, ci un astfel de sistem face imposibilă orice schimbare a procesului de producţie.

Rămâne ca cititorii noştri, care sunt mai inteligenţi decât noi, cum obişnuia să spună revista Caţavencu, să aleagă cu ce model sunt de acord. Cu diviziunea muncii şi economia de piaţă sau cu corporatismul, care încurajează, potrivit misiunii jocurilor corporatiste: moralul, spiritul de echipă, stilul de viaţă sportiv, relaţiile de afaceri, integrarea socială.

Bibliografie:

• Prețul corect vinde marfa, marketingul trimite consumul în economia...

  < Prev
• Demontând miturile negative despre fondurile de investiții

  Next >