Furnizori de șanțuri

Pasajul de Piața Sudului trebuia dat în folosință la sfârșitul anului trecut, dar bucureșteni au răsuflat ușurați când au aflat că nu se pierd banii europeni și proiectul se prelungește până la 31 decembrie 2018.

De asemenea, pe niște pancarte vechi, dar mobilizatoare, scria: “În 3 ani vei face 7 minute până în centru”. E vorba, desigur, de metroul din Drumul Taberei unde răuvoitorii au adăugat la mesajul de pe banner zerouri cu markerul: 30 de ani sau 300 de ani. Dar să știți că nu e vorba de zeci sau sute de ani, cum spun cârcotașii, ci de mijlocul anului 2017. Cică!

În fine, întrebarea care îmi vine imediat în minte când parcurg știrile din presă despre cele două proiecte mari proiecte bucureștene este: De ce se apucă unii de ceva la care nu se pricep? Dar o chestiune mai importantă este oare cât costă timpul pierdut în trafic care este bani? Nu ştiţi că aşa zice englezul: Time is money? Administratorii de la noi de ce n-au nicio străbatere în această direcţie?!

Dacă haideți să ne uităm pe un alt articol din presă, ca să aflăm că Bucureştiul ocupă locul 5 într-un top mondial al oraşelor cu cele mai mari probleme de trafic rutier. La o călătorie medie de 30 de minute cu maşina prin oraş se înregistrează 103 ore de întârziere într-un an. Adică, se pierd 4 zile de concediu sau 13 de muncă ori de somn!

Iar cele două obstacole semnalate la începutul articolului nu sunt singurele ce apar în calea celor ce doresc să ajungă la muncă, pentru că bucureştenilor le e îngrădită circulaţia şi de maşinile de gunoi care ar trebui să lucreze noaptea, atunci când ar fi bine să se măture și să se aprovizioneze magazinele.

Bine totuși că în Pantelimon s-au prins responsabilii că n-avea sens să mai sape pentru metrou după ce s-a reabilitat linia de tramvai. Deși asta cu tramvaiul e o discuție pe care o voi relua la un moment dat. La Londra, metropolă la fel de aglomerată precum Bucureștiul s-a scos de multă vreme tramvaiul, adică tocmai cee ace s-a reabilitat la noi.

Și apropos de discuția de până acum, sus în deal, la Cotroceni, la palatul prezidențial, acolo unde-i mereu aglomerat, s-ar putea face un pasaj ca să se circule în ambele direcţii, simultan. Fiindcă într-un oraş plasat pe locul 5 în topul înghesuielii e important să se meargă continuu.

Nu pe unele străzi să se aştepte ca la bariera de tren. Asta cu menţiunea că trenul ajunge zilnic la 8:30 în Gara Obor. Pentru că Bucureştiul - capitală UE - n-are doar intersecţii ca nişte treceri cu trenul şi maşini ce strâng gunoiul la ore de vârf în loc s-o facă noaptea, ci şi o cale ferată cu barieră într-o zonă semicentrală. Trecând peste faptul că la construcţia Pasajului Basarab s-a pierdut de trei ori mai mult timp decât la cea a Pasajului Mărăşeşti, pe timpul lui Ceauşescu. Ocazie cu care ne întoarcem din nou la zicala britanică.

Haideţi să tragem însă primele concluziile. Dacă autorităţile demarează proiecte fără să ştie cât costă, şi cât durează, înseamnă că fac doar calcule politice. Şi atunci, aflând de unde provine problema, avem explicaţia pentru lipsa de bun-simţ cu care sunt trataţi cei care îşi pierd timpul în trafic, pentru că asta e principala însuşire a politicienilor.

Da, dar dacă am identificat cauza nu înseamnă că nu trebuie tras la răspundere cel ce iniţiază construcţii pentru care nu e pregătit şi singurul lucru pe care-l face e să încurce lumea.

N-am terminat însă tot ce aveam de spus, fiindcă am rămas cu o mare enigmă. Să faci reabilitări cu fonduri europene era o temă la fel de actuală și în urmă cu un deceniu, când am intrat în UE. Și de ce la unii furnizori de utilități, cu capital strain, banii europeni vin ușor, iar la alte firme nu?

Așadar, deși au preluat de mult distribuția respectivelor utilități, companiile au funcționat cu vechea rețea, deși aceasta trebuia reabilitată de când au luat-o. Noroc însă de fondurile europene care “permit” să fie găurite cu picamerele toate bulevardele importante ale Bucureștiului simultan, și astfel nu se mai aud vocile celor care întreabă de ce nu s-au schimbat țevile în urmp cu 10 ani, abia acum, pe repede înainte. Aceste probleme se adaugă la cele din Berceni și Drumul Taberei și-i fac pe participanții la trafic să piardă atât de mult timp, încât le vine să pună mâna pe pistol, precum personajul personajul interpretat de Michael Douglas în filmul Falling Down.

Ce vină are populația României că aceia care au primit politic furnizarea de utilități au pus-o de niște monopoluri regionale sau locale, n-au făcut investiții când trebuia, ci doar când a venit un guvern ce le-a permite să le realizeze finanțându-se prin fonduri europene?

Din nefericire, metroul n-a fost cumpărat de nimeni. Judecând în aceeași cheie ca la utilități, dacă transportul feroviar din subteran va fi privatizat sau se va iniția măcar un IPO, probabil că lucrările ar merge mult mai repede și se va observa că suntem victime ale încăpățânării politice dintr-o anumită perioadă când nu ne vindeam țara. Din intervalul de timp imediat următor “nevânzării” datează privatizările pe pact politic, care provoacă mai degrabă tensiuni în rândul românilor, decât îi determină să se gândească cu răbdare la confortul ce va veni.

Felul în care sunt realizate investițiile, se sparg străzile simultan, cu “ajutorul” fondurilor europene, provoacă în loc de confort deranj, ceea ce vădește greșelile strategice făcute. Firmele n-au făcut investițiile până când n-au găsit susținere politică.