Liberalul Tăriceanu trebuia să desfiinţeze coada, nu s-o ocolească

Scriam recent de cozile care se fac la casieriile băncilor, după ce singura idee de restructurare venită managementului a constat în concedierea angajaților sau înlocuirea personalului calificat, cu unul ieftin. Ceea ce, evident, că s-a materializat în servicii mai proaste oferite clienților.

Da, dar cozile, care în perioadă crizei au început să apară și la bănci, se vedeau de mult la instituțiile statului, precum administrații fiscale sau Poștă, căci și aici “reforma” a însemnat înrăutățirea calității serviciilor.

Ultima ştire cu cozi, pe care demnitarii le sar, ca să-şi reînnoiască permisul de conducere, este cea care l-a plasat în prim plan pe fostul premier şi actual preşedinte al Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu. El a ocolit o coadă de o mie de persoane. Iar informaţia a isterizat o ţară întreagă, din ce în ce mai sensibilă la emoţiile cu care e „hrănită” de televiziunile de ştiri.

Dar întrebarea este dacă-i firesc să stai la coadă în capitalism? Sau acesta e doar rezultatul faptului că statul deţine monopolul oferirii unui serviciu, ca-n socialism? Ca atunci când îşi alegeau furnizorii clienţii, în loc să se întâmple invers?

Cu ceea ce ar trebui să fie într-adevăr tras de mânecă liberalul Tăriceanu este că nu a reuşit, în timpul mandatului său, să reducă suficient dominaţia statului social. Motiv pentru care românii stau la coadă nu doar pentru carnetele de şofer, ci şi la băncile vândute de stat sectorului privat, unde trebuie, la intrare, să-şi procure bonuri de ordine.

Dar chiar așa, că tot discutam de Poliţie, aceasta nu doar eliberează permise, ci dă şi amenzi. Ați plătit vreodată o amendă de circulație? Dacă n-ai “șansa” s-o achiți pe loc, chiar celui care ți-a dat-o, încep problemele. Dacă ești din București, afli că la CEC - singura bancă ce încasează așa ceva - nu se pot achita decât dacă ai domiciliul în anumite sectoare, căci nu toate primările au convenții încheiate cu banca de stat.

În fine, în acel moment te întrebi dacă ai săvârșit o contravenție în sectorul 3, de ce banii de pe amendă trebuie să-i încaseze administrația sectorului 2, unde locuieşti, fiindcă nu pe cetățenii de acolo i-ai deranjat. Însă ideile astea “filosofice” îți trec repede, cauți un automat sau ghișeu electronic, nu prea găsești ori nu ai acces la internet, nu ești nici la un punct de trecere a frontierei ca să achiți de la un ghișeu unic, și te oprești la Poștă unde îți dai seama de dimensiunea restructurărilor ca urmare a faptul că sunt cozi duble față de cele de la bănci sau Poliţie.

Și după ce stai la coadă, într-atât de mult încât să realizezi că timpul este bani, afli că trebui să-i confirmi Poliției plata amenzii, fiindcă statul nu comunică cu statul. Aşa este când statul e social!

Iar dacă mergi la administrația locală să întrebi de ce atunci când îți plătești factura la telefonul mobil primești mesajul “am primit confirmarea plății dvs.”, dar nu același lucru se întâmplă când achiți o amendă primești siderat răspunsul: “Noi suntem statul, la noi legea vă obligă să faceți confirmarea”. Deci, după cum am zis, statul social îşi permite…

De fapt, singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să virezi banii într-un cont. Nu să te intereseze că cineva, un operator de stat sau privat, e atât de prost organizat, încât trebuie să-i confirmi că i-ai asigurat un venit, precum în povestea lui Creangă cu leneșul care întreabă dacă sunt muiați posmagii.

Cine nu-i în stare să administreze ceea ce susține că poate să facă ar trebui să nu se mai ocupe cu așa ceva, fiindcă încurcă oamenii. Din păcate însă, incapacitatea de a gestiona devine din viciu virtute și cei care cad “victime” acestui sistem păgubos de organizare le fac treaba funcționarilor.

Adică, după ce au vărsat în cont ceea ce era necesar, ca să respecte legea, mai și confirmă și, neapărat, păstrează dovada plății, în caz că se încurcă birocrații în hârtii. Nu de alta, dar dacă amendații n-au hârtia se poate să nu li se elibere avizul să-și vândă casa. Ce contează dacă în acest fel se aduce atingere dreptul constituțional de proprietate? Un fleac, i-am ciuruit!

Reiau întreaga speță. Suntem liberi să alegem să citim ce publicaţii vrem, cu ce mijloc de transport să ne deplasăm şi marca acestuia, la ce posturi de televiziune să ne uităm şi cine ne furnizează servicii de cablu şi internet.

Însă atunci când primim un aviz în care ni se spune că trebuie să ridicăm un plic de la Poştă, libertatea de alegere dispare subit. Degeaba ne-am dori să ridicăm plicul prin care administrația fiscală ne spune cât avem de achitat după “globalizare” de la o adresă anume. Nu putem ridica scrisoarea decât de la oficiul poştal de la care suntem arondaţi, în funcţie de adresa din cartea de identitate. Nu putem alege să ne fie redirecționat plicul. La bancă măcar se poate suna și zice: Vreau să-mi trimiteți cardul la sucursala X de lângă serviciu, nu la cea de lângă casă, fiindcă acolo trebuie să stau mereu la coadă…

La fel se întâmplă şi cu scolile generale la care ne trimitem copiii. Repartiţia acestora pe unităţi de învăţământ se face tot în funcţie de adresă şi nu are nimic de a face cu libertatea de alegere.

De aceea, mulți părinţi sunt obligaţi să-şi schimbe formal domiciliul, în acte, pentru a putea să-şi înscrie copiii la şcoala pe care o doresc. Iar asta e o variantă soft, pentru că se ajunge, evident, şi la trafic de influenţă şi şpagă. În plus, la şcoală, copiilor li se repartizează rigid un set imuabil de profesori, la care nu se poate renunţa.

Mai uşor se recuză un complet de judecată decât un profesor de istorie sau geografie. Iar şcolarii se uită cu invidie la alte clase şi îşi blesteamă soarta, care le-a dat cu ghinion la repartiţie.

Și să nu uităm de ANAF, căci nici aici nu ai deocamdată libertatea de a alege să-ți plătești la fel de ușor impozitele cum ți-ai cumpăra alimente de la supermarket sau cum ți-ai achita utilitățile. Să spunem că ai de făcut o plată mare în contul unei regularizări la impozitul pe venit. Dacă Fiscul a restrâns valoarea plăţilor cash ce se pot efectua între companii şi persoanele fizice, firesc ar fi ca administraţiile financiare să fie primele care să descurajeze plăţile în numerar la ghişeele lor. Se întâmplă însă exact pe dos. Dacă te duci cu cardul la Fisc, afli că nu dispune de POS şi că trebuie musai să vii cu sacoşa de bani pentru a-ţi plăti dările. Deşi statul aproape că a interzis plăţile în cash pentru sectorul privat, datoriile la stat au în momentul de față un alt regim.

Pe scurt, în sectorul privat avem concurenţă între furnizorii de bunuri şi servicii, cu “defecțiunile” menționate la nivelul băncilor proaspăt restructurare, dar la stat avem de a face cu niște monopoluri sectoriale.

Consecinţele nu sunt greu de remarcat. În primul caz avem libertate de alegere şi suveranitate a consumatorului, în vreme ce în cel de-al doilea, monopolurile se comportă de facto ca şi cum ar fi stăpânii consumatorilor, iar „calitatea“ prestaţiilor e pe măsură.

Unde nu există capitalism, adică acolo unde nu clientul este stăpân, ca urmare a libertăţii sale de alegere, ne întoarcem la comunism - la penurie, raţionalizări, repartiţii şi bonuri de ordine. Sau, mai degrabă, nu l-am părăsit niciodată.