Keynes a vrut să naționalizeze Crăciunul. Dialog cu Amalia Fugaru

Keynes atribuie statului rolul de arbitru în piață, „garant” al echilibrul economic - o entitate care dispune de resurse nelimitate, pe care le poate distribui la nesfârșit în societate. Ceeea e tot una cu a zice că Lordul Keynes vrea să fure ideea Crăciunului și să facă din guvern un Moș Crăciun!

I.B.: Când economia este în pericol să intre în recesiune teoria keynesistă recomandă guvernelor să majoreze cheltuielile publice. Vi se pare corectă această soluție?

A.F.: Majorarea cheltuielilor publice NU reprezintă o soluție pentru recesiune și ca atare nu poate fi nici corectă. Macroeconomiștii definesc recesiunea drept evoluția negativă a unor indicatori ca producția industrială, șomajul, vânzările sau veniturile, care conduc la o creștere negativă a PIB pentru o perioadă de cel puțin două trimestre.

Lordul Keynes este de părere că recesiunea își găsește determinatul în scăderea cererii agregate produse de declinul investițiilor. Fără să fie capabil să explice cauza scăderii investițiilor, el propune ca statul, prin politici fiscale active de scădere a impozitelor și de creștere a cheltuielilor, să contribuie la creșterea cererii agregate și să compenseze astfel scăderea investițiilor.

Deci un prim aspect care trebuie subliniat despre Keynes este că n-a putut înțelege diferența dintre cheltuieli și investiții. Mărirea cheltuielilor publice modifică alocarea resurselor în economie față de modul în care agenții economici și-ar fi dorit și ca atare satisfacerea nevoilor publicului este inferioară nivelului dorit în absența intervenției statului.

În al doilea rând, teoria cantitativă a banilor arată că majorarea ofertei de bani duce la scăderea prețului acestora și a puterii lor de cumpărare. Astfel, creșterea continuă a stocului de monedă aflată în circulație, prin încurajarea cheltuielilor publice, conduce la scăderea artificială a ratei dobânzii, transmițând un semnal fals sectorului real pentru continuarea investițiilor pe termen lung în mai multe proiecte cu conținut mare de capital. Ratele scăzute ale dobânzii nu reflectă cu adevărat preferințele de consum între prezent și viitor, iar în momentul în care masa monetară inflaționistă nu mai este disponibilă, „boom”-ul economic este stopat brusc și apare recesiunea. De aici rezultă că recesiunea nu are legătură cu comportamentul economiei reale, ci este doar rezultatul politicii autorităților de a încuraja consumul prin finanțarea cererii.

În al treilea rând, Școala Austriacă de Economie consideră recesiunea ca parte a refacerii economiei fiindcă permite revenirea la adevărata structură a preferințelor între consumul prezent și viitor după ce aceasta a fost alterată de intervenția autorităților.

I.B.: Creșterea cheltuielilor publice și expansiunea creditului îndeplinesc „miracolul… transformării unei pietre în pâine”, suține același Keynes. Presiunile din momentul de față pentru diminuarea dobânzilor și majorarea cheltuielilor publice nu par să reflecte fascinația autorităților din România față de soluția keynesistă?

A.F.: Pentru a înțelege de ce Lordul Keynes face astfel de afirmații trebuie să revenim la contextul în care el le-a scris. Așa cum arată Ludwig von Mises în „Planning for Freedom”, la începutul secolului XX în universitățile din Marea Britanie profesorii de economie nu mai erau familiarizați cu fundamentele teoriilor economiștilor clasici. Ei nu mai voiau să accepte că o creștere permanentă a salariilor pentru toți angajații este posibilă doar dacă productivitatea muncii și rata invesțiilor cresc, motivul invocat fiind că piața britanică a muncii avea mari probleme din cauza salariilor mici și a șomajului mare.

Ei credeau că motivul progresului Regatului Unit în ultimele două secole era politica proactivă a guvernului pe piața muncii. Acela a fost momentul în care Keynes și-a publicat “Teoria Generală”, în care susține că nu politica de pe piața muncii este greșită, ci nefuncționarea pieței monetare și a creditului, deoarece cererea e lipsită de o cantitate suficientă de monedă pentru a o finanța. Soluția propusă de el este politica de creștere a cererii prin cheltuieli publice.

Din acest punct de vedere, discursul pe care îl auzim astăzi în România despre creșterea salariilor și posibilitatea ca acestea să permită cheltuieli publice de ordin social mai mari pare într-adevăr de sorginte keynesiană. Din nefericire, teoria cantitativă a banilor demonstrează, fără drept de apel, că o creștere a salariilor peste productivitatea muncii și o majorarea a cheltuielilor publice vor conduce la inflație și dezeconomisire.

I.B.: Oferta creează cererea sau cererea creează oferta? Cine are dreptate: Jean Baptiste Say, care consideră că piața va elimina orice exces de ofertă, sau John Maynard Keynes, care susține că este nevoie de intervenția statului pentru a regla cererea agregată?

A.F.: Timp de un secol, după ce Say a „câștigat” duelul său intelectual cu Sismondi și Malthus legat de supraproducție, diferența între economiști și neeconomiști era dată de faptul că primii erau capabili să înțeleagă a priori principiul Legii lui Say.

În schimb, discipolii Lordului Keynes susțin că demontarea Legii lui Say este realizarea de căpătâi a acestuia. Demonstrația lui Say pornește de la cea mai elementară noțiune de economie, și anume că un obiect devine bun economic doar atunci când este afectat de raritate. De aceea, întotdeauna când există o cerere suplimentară pentru bunurile economice, nu se poate vorbi de supraproducție absolută.

Argumentul lui Say este că orice bun este plătit, în final, prin alt bun, banii fiind doar mijlocul care înlesnește schimbul de mărfuri, astfel încât fiecare individ să poată obține bunul de care are nevoie. Pe această cale, consumatorii dau naștere cererii pentru cantități de bunuri diferite, iar dacă producătorii dețin acele bunuri în cantități diferite față de cerere, nu înseamnă că există supraproducție generală, ci doar relativă.

Rezultatul acestui proces este modificarea ratelor de schimb între diferitele produse, ceea ce face ca prețul celor pentru care oferta e mai mare să scadă și invers. De aceea Say spune că bunurile - văzute prin prisma întregului lanț al schimburilor comerciale - nu sunt, de fapt, achiziționate cu bani, ci cu alte bunuri. Din acest punct de vedere, situația unui producător de bunuri nu este înrăutățită de creșterea producției unui alt bun de către un alt producător, ci doar de propria lui incapacitate de a anticipa corect cerințele pieței.

Aici trebuie reținut că Lordul Keynes nu înțelege diferența între supraproducția generală și relativă. Dar, dezgustat de o societate care îi lasă pe unii producători să greșească și să își irosească munca, economistul britanic propune mărirea cererii pentru toate bunurile prin comenzi de stat, astfel încât niciun producător să nu sufere. Aceasta continuă până când rezerva de monedă inflaționistă se termină și piețele sunt obligate să revină la ratele de schimb între produse care reflectă cerințele consumatorilor. Însă fără să țină cont că între timp a avut loc recesiunea, iar inflația a erodat averile tuturor consumatorilor și producătorilor.

I.B.: „Experiența nu ne arată că indivizii, când acționează ca o entitate socială, sunt întotdeauna mai puțin clarvăzători decât atunci când acționează separat”, spunea Keynes în încercarea de a-i combate pe economiștii clasici. Credeți că experiența prăbușirii socialismului, în principal din cauza imposibilității calculului economic, l-ar fi făcut să se răzgândească?

A.F.: Lordul Keynes prezintă în “The End of Laissez-faire” motivele pentru care apariția, dar și renunțarea la pricipiile economiei clasice sunt necesități istorice. Economia a apărut - susține el - pentru a oferi baza științifică a ideii de armonie divină între interesul individual și binele public.

Principiul „laissez-faire” vine de la iluminiști ca Rousseau și Bentham care au analizat principiile utilității juste și dreptului individului ale lui Locke și Hume prin prisma stării naturale sau a legii matematice a preferințelor și au introdus egalitatea, din care au rezultat democrația și socialismul utilitarist.

Însă necesitatea istorică a dispariției principiului „laissez-faire” - spune Lordul Keynes - vine în primul rând din faptul că procesul de alocare a resurselor îi tratează „fără milă” pe cei care se mișcă în direcția greșită și în al doilea rând pentru că nu are soluții pentru supraproducție, incertitudine și risc sau concurența imperfectă.

Dominația de peste un secol a principiului „laissez-faire” s-a datorat inexistenței unor idei contemporane concurente. Protecționismul și socialismul erau în general de o slabă calitate intelectuală, iar socialismul marxist era „ilogic” și „plicticos”. Lordul Keynes probabil că nu a fost un susținător al socialismului, dar pentru că nu înțelegea teoria cantitativă a banilor nu avea nici cum să înțeleagă că socialismul nu duce la bunăstare, ci la sărăcie și servitute, în principal din cauza imposibilității calculului economic în socialism.

I.B.: Dacă aduni cinci economiști la o masă vei avea șase opini contrare, dintre care două îi vor aparține lui Keynes, dar și acestea se vor bat cap în cap. Această glumă care circula în anii ’30 la Londra poate fi pusă mai mult pe seama invidiei sau are și un sâmbure de adevăr?

A.F.: Henry Hazlitt s-a remarcat în 1959 când a făcut o critică capitol cu capitol a “Teoriei Generale”, lucru neegalat de niciun alt economist. El a subliniat pe aproape tot parcursul acestei lucrări critice că Lordul Keynes și-a construit greșit întreaga teorie pe confuzia pe care o face între economii, consum și investiții.

Keynes consideră că investițiile nu reprezintă un consum și dacă consumatorii nu își cheltuiesc tot venitul atunci producătorii nu sunt motivați să mai investească și astfel apare șomajul. Or, teoria economică ne spune clar că investițiile sunt tot o cheltuială, dar diferă momentul la care se fac, pentru că ele reprezintă o cheltuială în viitor.

Această confuzie îi permite lui Keynes să atribuie statului rolul de arbitru în piață care trebuie să “salveze” echilibrul economic. Din păcate, așa cum atrage atenția von Mises în “Human Action”, Lordul Keynes, ca oricare alt susținător al intervenționismului, crede că statul este o entitate în afara sistemului economic care dispune de resurse nelimitate pe care nu le obține din impozite de la cetățeni și firme și pe care îi poate distribui la nesfârșit în societate. Lordul Keynes vrea să fure astfel ideea Crăciunului și să facă din guvern un Moș Crăciun!