De ce la români dragostea trece prin stomac?

Nu știu cum să scriu despre influenceri, dar a venit momentul s-o fac. Și habar n-am de ce nu-mi pot scoate din minte numele complicate cu K, precum Kafka, Kant sau Klapka Jerome. Ar trebui pentru că despre Franz Kafka, Immanuel Kant sau Jerome K. (de la Klapka) Jerome nu vorbește nimeni. Nici măcar de Adrian Ghenie, mai degrabă de Mădălina Ghenea.

Nu știu cum se face însă că reperele la care se raportează românii, care dau direcția societății, nu sunt filosofii, matematicienii, scriitori sau pictorii, ci chefii (cu cuțite, evident). Iar asta în cel mai bun caz, în care se discută de mâncare, nu de construcții, unde “zeii” sunt nea Vasile, nea Grigore sau Gică, doreii zugravi, electricieni sau instalatori.

Cu alte cuvinte, în vreme ce englezii, americanii, francezii sau italienii se raportează la influenceri culturali laureați Nobel, la noi cele mai importante persoane sunt meseriașii care realizează cu “tehnologia” brațelor produse sau prestează servicii. Nu creierul e important, ci fundamentale sunt mâinile și dragostea, care trece prin stomac!

Iar când președinții sunt întrebați care e ultima carte pe care au citit-o răspund: “Căr-tă-rescu.., Le-vantu...’”. Iată de unde ni se trage, de unde arată zicala cu peștele!

Dacă premierii din fruntea guvernelor sunt atât de slabi încât dau impresia că cei din urmă cu trei cincinale ar fi fost geniali, deși nu e deloc așa, atunci înseamnă că discutăm de o decădere culturală generală a societății. Și dacă reperele momentului sunt în afară de meșteșugari, interlopii, cei care dau manelele tare când stau la stop, pentru că poliția se bazează pe ei ca să țină sub control societatea, aceștia devin mai importanți decât filosofii, matematicienii, scriitori ori pictorii, ceea ce ne face să ne asemănăm din ce în ce mai mult cu o jamahirie, o uniune de triburi.

Poate că nu vă dați seama, dar “dezelitizarea” ne distruge, pentru că lasă societatea pe mâna maselor și a conducătorilor “din popor”. Parcă am fi în perioada fanariotă, atunci când România era tratată ca o colonie. Ce facem ca să schimbăm percepția?

“Cruciada” împotriva corupţiei a fost discreţionară, iar politicul şi-a împărţit feudal fiefurile economice pe baza unor înţelegeri între baroni. Dacă mai punem la socoteală că principalele instituţii, menite să asigure stabilitatea, au conducerile politizate, rezultă un stat fragil, căruia i se poate spune ceea ce să facă. Adică, nu suntem antifragili aşa cum recomanda Nassim Nicholas Taleb, ci ne plasăm la polul opus.

Ni se poate zice ceea ce să facem ca urmare a modului precar în care suntem organizaţi. Suntem priviţi ca un stat bananier ce nu produce nici măcar banane, vorba unui popular analist economic ce încerca să găsească ieşirea pentru nişte rătăciţi în tranziţie.

Ceea ce poate duce la schimbarea situaţiei e transparentizarea deciziilor politice şi a celor din justiţie, în paralel cu luarea unor măsuri legislative menite să întărească instituţiile statului. Dar, în circumstanţele în care România nu va ieşi de sub acest spectru nefast, se va crea impresia că suntem niște troglodiți, cărora le pot spun toți ceea ce să facă…

Corupția - principalul flagel cu care ne confruntăm - nu s-a oprit nici măcar în vremuri de criză și asta ne-a fragilizat. Ne-a slăbit educațional și din punct de vedere al puterii de apărare. A discuta în termeni de colonie este exagerat, desigur, dar e o certitudine că traficul de decizii ne-a redus capacitatea de negociere și de schimb. Nu suntem interesanți pentru diviziunea europeană a muncii. Au fost lăsate organismele monetar - fiscale să gestioneze cererea agregată în loc să administreze guvernele oferta până când am devenit, probabil, cea mai dependentă de importuri țară din UE. Dacă se depreciază un pic moneda se aprinde mai mult inflația deja semnificativă. A pune discuția pe făgașul firesc, economic, e tot una cu a ne întreba cum gestionăm deficitul structural!

Dacă am fi mai puțin corupți ni s-ar îngroșa vocea și ar ține lumea cont de noi când deschidem gura. Până atunci însă în loc să fim tigrul, suntem râsul Europei.

Invers decât pașoptiștii, care au trecut de la ritmurile orientale la cele occidentale, noi, cei de azi, mergem spre o manelizare a societății, de care cei educați și educabili fug cât pot de tare în Occident și-i lasă pe ceilalți să discute de meseriașii și interlopii la care se raportează cultural.