Despre sclavagism şi China

Când se încarcă populaţia cu tarife la utilităţi şi taxe până la nivelul veniturilor se ajunge la sclavagism. Înseamnă că nu se doreşte crearea unei clase de mijloc care să economisească.

Iar ceea ce diferenţiază ultimele două mari crize e că cea mai nouă nu-i una de supraproducţie, fiindcă greutatea s-a mutat, prin intermediul relaxării cantitative, pe supraîndatorarea populaţiei.

Dar, degeaba-s făcuţi oamenii sclavi cu supraîndatorare dacă-i ţinut sus preţul activelor şi materiilor prime. Bogaţii nu-și pot exercita puterea dată de avuţie, pentru că activităţile generatoare de profit vor fi supraevaluate. În ce sens? Cel ce deţine capitalul vrea să cumpere creativitate pentru care plăteşte un preţ de transfer pe relaţia profit - salarii, însă primește un mod de organizare corporatist.

Societatea e astfel construită încât finanţatorul să ia de la angajat creativitate. Dar formele moderne de sclavagism au înlocuit-o cu clişee şi marketing, în contextul în care au standardizat activitatea şi au reprimat competiţia pe fondul globalizării.

Creativitatea e subminată de politic şi ajunge să fie supraevaluată din cauza barierelor fiscale puse. Ca urmare producătorii de bunuri le fabrică în China comunistă, ceea ce invalidează principiul: Sunt prea sărac să cumpăr un lucru ieftin!

Dar mai important e că ceea ce numim capitalism nu mai stimulează performanţa. Lumea evoluează cu creativitate, libertate şi alocarea capitalurilor pe criterii de piaţă.

Nu modul de organizare trebuie să fie vioara întâi, ci creativitatea. Creativitatea şi libertatea trebuie puse înaintea disciplinei. Principiile în faţa amenzilor. Nu politicienii şi corporaţiile trebuie să fie stăpânii indivizilor, iar mâna invizibilă a pieţei nu trebuie să fie înlocuită cu cea politizată, ce redistribuie resursele.

O societate de acest fel e una feudală, păstrează privilegiile prin moştenire şi interzice circulaţia elitelor ca urmare a limitării creării clasei de mijloc, ce le alimentează.

La această trecere în revistă, pe care am mai făcut-o, aş vrea să adaug că, deşi e hilar, nişte capitalişti sadea precum cei occidentali au investit în China, într-un loc care e total diferit de al lor, fără să anticipeze că vor fi „înghiţiţi” de un astfel de sistem politic. Ba chiar i-au conferit credibilitate, au indus impresia că e bine ceea ce fac chinezii când nu era deloc aşa.

Dar, există un individ, un republican, care a avut curajul să afirme că problema nu este China ca țară, ci Partidul Comunist Chinez. El se numeşte Mike Pompeo şi a fost secretar de stat al Statelor Unite. Însă, bineînţeles că nu a fost susţinut în demers său, probabil fiindcă europenii se identifică cu chinezii. Au economii mai politizate, chiar dacă forţele lor politice încearcă să îndepărteze mereu suspiciunile că ar avea comportament de partid unic.

Și încă ceva, statele capitaliste nu o duc mai bine, chiar și când au populații mai mari. E invers față de cum spunea Adam Smith: Principala premisă pentru prosperitatea unei țări e creșterea populației ei!

Dacă se întâmplă astfel înseamnă că diviziunea muncii decade. Fizic la ea ar participa mai mulţi oameni, dar e nevoie ca raporturile de piaţă să devină mai adânci, nu mai precare!