Românii sunt săraci fiindcă aşa-s conduşi

Românii sunt ghidați de trei decenii de conducători care judecă pornind din sărăcie, de aia nu ne iese nimic. Iar ideea asta poate fi continuată cu aceea că pe când polonezilor li se cultiva spiritul antreprenorial - încă de când veneau în România la mare şi vindeau nimicuri prin parcări - noi eram „hrăniţi” cu mentalitatea de slugă de care nu reuşim să ne dezbărăm nici după ce migrăm în străinătate.

Nu cred că mă înşel prea mult cu ceea ce zic pentru că un critic literar remarca la un moment dat că România are mai mult o literatură a sărăciei. Și continuând spusele lui se observă că scriitorii sărăciei, de la Ioan Slavici, la Liviu Rebreanu și Marin Preda, și-au ales personajele din lumea satului. Cu cât populația e mai disipată într-o multitudine de comune și sate, în loc să fie concentrată în câteva orașe, cu atât productivitatea și competitivitatea sunt mai reduse. Agricultura în sine are o eficienţă scăzută comparativ cu industria, dar tocmai din acest motiv e subvenţionată, fiindcă produce bunuri de care societatea nu se poate lipsi şi e necesar să-i fie compensat diferenţialul de productivitate.

În fine, nici gândirea şcolii ardelene mulată de secole pe interesele europene nu ne-a ajutat prea mult să creăm bogăţie în stil american, în loc să administrăm sărăcia precum nemţii.

Totuşi în perioada interbelică, deși clasa politică arăta cam la fel, economia se stabilizase și funcționa pe principii autentice de piață.

Din câte se vede, modelul de urmat suntem tot noi, dar aș schimba un pic perspectiva pentru a aduce în discuţie un editorial al lui Tudor Octavian: Cei care îşi iubesc sărăcia. El apreciază că în nicio țară din Europa nu s-au pictat, ca la noi, atât de multe periferii, acoperișuri sordide, străzi care nu duc nicăieri, ogoare lăsate de izbeliște, cotețe, hambare povârnite, bojdeuci. Dar și un inventar de atelier auster, compus din ulcele ciobite, pensule boante, cârpe jegoase și tot felul de resturi alimentare cu statut de embleme ale unei existenţe modeste, consolate cu un viitor confuz, însă, vorba aceea, cinstit. Acolo unde muzeele lumii oferă publicului festinuri imperiale, ale noastre expun doar mărturia unor chefuri de mansardă, cu vin prost și modele lihnite de foame.

Şi Tudor Octavian continuă spunând că nu sărăcia e aici în cauză, cât o anume concepție despre sărăcie, o resemnare cu ifos monahal în treptele de jos ale ambiției. Traiul prost e, în felul lui, comod. Traiul bun are continuitate, răzvrătire continuă contra unor învățături păguboase, un tipar al demnității cu un contur ferm și, peste toate, iubirea de confort și climat stimulator. Sărăcia contaminează, la fel ca maladiile cele mai urâte. Cu timpul, unii ajung să considere traiul civilizat ca pe o culpă.

La începutul secolului XX, 80% dintre români locuiau în mediul rural și doar 20% în cel urban.

Au urmat anii de migrație forțată sat - oraș, din vremea comunismului, și raportul a urcat până la 55% - 45% în favoarea mediului urban. Dar, din nefericire, acum România e la fel de săracă precum arată literatura.

Comuniștii au luat de la Malaxa și Auschnitt o sumedenie de întreprinderi pentru care și-au arogat mai târziu meritul că le-au “edificat” ei, dar chiar dacă nu le-au organizat la fel de bine ca pe timpul capitalismul le-au păstrat în stare de funcționare și au dat de lucru muncitorilor pe care i-au adus de la sat la oraș.

Nu cum s-a observat după 1990, când elita cu origine sănătoasă nici măcar ceea ce a “moştenit” nu a fost în stare să ducă mai departe, ci a distrus.

Oare ce părere mai au acum cei care vânturau de zor pancartele cu “IMGB face ordine” și strigau cât îi țineau bojocii: Nu ne vindem țara?

Indiferent cum se revendică în raport cu partidele actuale, românii sunt cei mai de stânga europeni, pentru că au rămas la fel de săraci după migraţia sat - oraş în lipsa evoluţiei mentalităţii şi mulţi-s la fel de ţărani chiar şi după „vizitele” la muncă în Occident. Nu contează cu cine votează, cât statul este social, după cum e definit constituţional. Şi problema ţine doar de organizare. De conducătorii care nu îşi ghidează semenii în spiritul pieţelor ce creează bogăţie, pe seama cultivării productivităţii. În schimb, conservă secvenţa administrării unei sărăcii văzute în cărţile lui Slavici ori Rebreanu, obligatorii de studiat la bacalaureat, şi care se impregnează în spiritul poporului.