Keynes ne-a adus unde suntem. De ce ne întoarcem la el?

Banca Centrală Europeană (BCE) a redus recent dobânda de referință pentru a patra oară în acest an, cu un sfert de punct procentual, la 3%, în ciuda faptului că inflația în zona euro a urcat la 2,3% în noiembrie.

Și principala bancă centrală a lumii, Federal Reserve din Statele Unite, se gândește să facă același lucru, pentru a treia oară la rând, deși prețurile de consum au crescut și în SUA luna trecută, cu 2,7% în termeni anuali.

Peste tot în lume, cu foarte puține excepții, există această îngrijorare dublă: în timp ce creșterea economică este fragilă sau inexistentă, dacă nu chiar ″negativă″, ca în Germania (ca să folosim un eufemism ″clasic″ pentru recesiune), incendiul inflației, despre care se credea că e localizat și ținut sub control, pare să fi reizbucnit.

Iar reflexul vechi al autorităților de cam peste tot este relaxarea, în pofida deficitelor bugetare în creștere progresivă, tot mai greu de acomodat din punct de vedere monetar. Nimeni nu pare pregătit pentru costul politic și social al ″curățării″ economiei de efectele a decenii de malinvestiții. În consecință, în loc de recesiune și șomaj pe termen scurt, se preferă în continuare ″paleativul″ inflației.

În fine, am scris un articol de opinie în martie 2024 numit “Când activele junk sunt finanțate în loc să fie restructurate, avem și inflație, și declin economic”, în care reaminteam că președintele Consiliului de Administrație al Société Générale, Lorenzo Bini Smaghi, a surprins destul de fidel, într-un editorial din Financial Times scris în martie 2015 (“Brace for stronger effects of QE in the Eurozone”), ce efecte va avea relaxarea cantitativă.

Bini Smaghi, fost membru al board-ului Băncii Centrale Europene (BCE) a explicat că băncile vor primi în schimbul activelor cedate către banca centrală depozite, pentru care dobânzile negative practicate de aceasta din urmă nu vor constitui o opțiune și atunci vor alege să le plaseze în alte active, cu randamente pozitive, sau vor acorda credite menajelor și companiilor.

La aproape un deceniu de la explicația, repet, corectă, asupra a ceea ce va urma să se întâmple, observăm dimensiunile dezastrului. Pentru a obține randamente pozitive banii au finanțat active junk, uneori au oprit din cădere acțiuni ce pierduseră 60% din valoare și au “stimulat” credite cu care familiile s-au supraîndatorat ca să-și conserve capacitatea de cheltuire în loc să-și îmbunătățească puterea de cumpărare pe seama sporurilor de productivitate.

La momentul respectiv, directorul general al Fondului Monetar Internațional, Christine Lagarde, a salutat „ferm” măsurile BCE, spunând că „vor ajuta la contracararea pericolului reprezentat de perioada lungă cu inflație scăzută”. După care s-a mutat chiar la șefia BCE, pentru a desăvârși ceea ce începuse Mario Draghi.

De fapt, mesajul echivala cu un salut keynesist de la FMI către BCE. Lordul Keynes a “decretat” că preţul activelor determină nivelul ratei de ocupare a forţei de muncă. Iar un declin ar trebui combătut prin majorarea ofertei de bani de către băncile centrale (de exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a creşte la loc preţul activelor. Chiar dacă Edmund Phelps a atras atenţia că e imposibil ca preţul activelor să revină pe trend ascendent fără ca și celelalte preţuri, inclusiv cel al muncii (salariile), să nu crească. Deci astfel e indusă o spirală prețuri - salarii şi cu această ocazie ajungem în vremurile noastre!

Și totuși tradiția europeană a fabricării de bani din nimic datează dinaintea lui Keynes. Puțină lume știe, de pildă, că filosoful antic grec Diogene din Sinope, supranumit cinicul, a fost și bancher. Banca sa a fost printre primele care a recurs la inflație, respectiv la deprecierea monedei emise de ea, în speranța că, în acest fel, va încuraja creșterea activității economice, prin sporirea cantității de bani aflați în circulație.

Din păcate, în mod logic, efectul a fost majorarea prețurilor și a costului vieții, ceea ce a stârnit nemulțumirea și revolta populației. Exilat și ruinat, Diogene s-a stabilit la Atena, însă se pare că nu și-a învățat lecția. Asta pentru că a continuat să propage ideea renunțării la moneda din metal prețios și a înlocuirii acesteia cu cea fiduciară.

Dar și Silvio Gesell, ministru de Finanțe al Republicii Sovietice Bavaria între aprilie și mai 1919 a avut o astfel de “perspectivă”. El i-a atras atenția lui Keynes cu ideea de reformă monetară a cărei esență era taxarea punitivă a economisirii și încurajarea consumului și investițiilor. Spera ca acestă taxă pe economisiri - un fel pe dobândă negativă din zilele noastre - să păstreze doar funcția de schimb a banilor, eliminând-o pe cea de acumulare. Populația și companiile n-ar mai fi avut nici un interes să facă economii și, în schimb, pentru a evita taxa, ar fi dat drumul la consum și investiții. Idee a lui Gesell care a ajuns nu doar la Keynes, ci a fost prezentată, de economistul american Irving Fisher, președintelui democrat Franklin Delano Roosevelt.

Problema este însă calitatea activelor în care sunt investiți banii “relaxați”. Pentru că în măsura în care sunt achiziționate active sub standard, junk, pe care niște bănci centrale, dacă li s-ar atribui rating, în mod firesc nu ar putea să faciliteze astfel de cumpărări, respectivele active ar trebui restructurate, nu finanțate!

Oare ce s-ar întâmpla atunci? Asta ar duce la deflaţie? Adică, s-ar ieftini materiile prime, s-ar micşora costul capitalului şi s-ar oferi mărfuri la preţuri mai apropiate de puterea de cumpărare? S-ar elibera resurse din portofolii către economia reală? S-ar acorda un vot de încredere meritocrației, celor care s-au dovedit a fi buni administratori ori salariaţi pricepuţi? Numai că, a vorbi de deflaţie înseamnă a fi antieuropean, se observă. Fără inflație și aici includ și creșterea de preț a activelor teorizată de Keynes nu există creștere economică, iar de asta din urmă au nevoie guvernele pentru ca deficitele lor să pară mai mici când se raportează la un PIB mai mare!

Din context nu aș vrea să o omit nici pe cea care i-a luat locul Christinei Lagarde, bulgăroaica Kristalina Georgieva, care în cadrul unui discurs ținut la King’s College, Cambridge, unde a lucrat Keynes - părintele macroeconomiei moderne și unul dintre fondatorii FMI - a ținut să explice că celebra zicere din 1923 a economistului britanic potrivit căreia pe termen lung suntem cu toții morți, semnifică faptul că în loc să se aștepte ca forțele pieței să rezolve lucrurile pe termen lung, ar trebui ca factorii de decizie să soluționeze problemele pe termen scurt.