Discutiile care au tinut capul de afis in ultima perioada au fost legate de faptul ca politica fiscala prociclica tinde sa amplifice o crestere economica peste potential, si ca, pentru a se evita astfel de situatii, ar fi necesara infiintarea unui organism care sa asigure macrostabilitatea: Comitetul National de Supraveghere Macroprudentiala.

Ceea ce ma surprinde, insa, este ca nimeni nu face paralela intre marirea suprinzatoare a PIB-ului romanesc, pana la limita supraincalzirii, si un posibil “dopaj” cu fonduri europene.

Totusi, daca Uniunea Europeana e la fel de ferma, si impune in toate tarile membre comitete care sa previna riscurile sistemice, nu se pune problema de “dopaj”, ci de un plan de echilibrare a infrastructurii.

In lipsa acestuia se poate discuta, insa, de un soi de munca in zadar. Institutiile piromane atrag fonduri europene, pentru ca apoi pompierii macroeconomici sa incerce sa le anuleze efectele.

Sigur ca aici apare in discutie si PIB-ul potential, o notiune greu de definit in masura in care depinde mult de factorii exogeni numiti fonduri europene.

Asadar, pe de o parte dorim sa atragem fonduri europene, ca sa ne dezvoltam, pe de alta parte utilizam criterii precum PIB-ul potential, ce vor servi  unui comitet de supraveghere macroprudentiala sa urmareasca si sa elimine riscurile sistemice.

Din pacate, respectivul indicator ar putea sa arate ca economia romaneasca se dezechilibreaza atunci cand atrage mai multe fonduri comunitare decat resursele pe care le cotizeaza Romania catre Bruxelles.

In aceasta situatie, singura varianta in care economia creste sanatos, si nu se pune problema unor dezechilibre provocate de cererea agregata, este ca “surplusul” de fonduri europene sa fie canalizat spre stimularea ofertei autohtone.

Cu alte cuvinte, stabilitatea intervine concomitent cu majorarea ofertei agregate. 

• Cati bugetari lucreaza in sectorul privat?

  < Prev
• Câți traderi, atâtea obiceiuri

  Next >