Cum sunt pedepsiți politicienii care mint? Dar agenții de marketing?

Ce li se întâmplă politicienilor care mint? Nimic? Cum adică, ei ancorează așteptările electoratului într-un anumit fel, iar după ce ajung la putere nu mai respectă întocmai, fiindcă au imunitate* și legile nu conțin și norma morală?

Cam așa ceva, oamenii politici pot face promisiuni și să nu aibă nicio responsabilitate pentru ceea ce zic. După care e prezentată ca o axiomă ideea că cine se află la putere se erodează. Fără să se ia în calcul că o axiomă e o greșeală atât de veche încât nu o mai contestă nimeni.

De fapt, cine este la putere se erodează doar dacă nu face ceea ce trebuie. Pornind de la “axioma” că se erodează oricum, însemnă că oricine vine la putere la noi, sau preia o funcție importantă în stat, nu corespunde demnității cu care a fost învestit.

Ca dovadă că nu e musai ca cei care se află la putere să se erodeze îi aducem în discuție pe premierii care au condus guvernele din Marea Britanie vreme de un deceniu. E vorba, desigur, de Margaret Thatcher, dar și de Tony Blair. Iar Thatcher, numită Doamna de Fier, a avut chiar niște politici pe care nu se poate pune eticheta “populiste”.

Și să nu ne oprim cu exemplele la Regatul Unit. Înainte de a deveni secretar general al NATO, liberalul Anders Fogh Rasmussen a condus guvernul Danemarcei vreme de opt ani, zguduind tabu-ul că statul bunăstării (welfare state) ar fi soluția.

Dar atunci când politicienii apar în fața votanților cu minciuni, iar mai apoi nu dau socoteală pentru ele o fac încercând să-și concureze adversarii. Iar în timp ce concurența de piață e continuă, cumpărătorul poate alege între mai mulți vânzători, concurența politică este intermitentă, o decizie e obligatorie pentru patru ani.

Concurența de piață permite mai multor competitori să existe simultan: acapararea unei părți considerabile din piață de către un vânzător nu neagă unei minorități a cumpărătorilor posibilitatea de a-și alege furnizorul. În schimb, concurența politică e de tipul “totul sau nimic”: acaparând o majoritate a pieței, un singur furnizor devin unic stăpân.

În cazul concurenței de piață, cumpărătorul are o certitudine rezonabilă cu privire la ceea ce achiziționează. Lucru ce nu e valabil în cazul concurenței politice, întrucât cumpărătorul obține aici serviciile unui agent pe care nu-l poate obliga să ia anumite decizii și căruia trebuie să-i delege un grad mare de alegere discreționară. Politicienii nu pot fi trași la răspundere pentru promisiunile lor, așa cum se întâmplă în cazul vânzătorilor privați.

Mai mult, necesitatea ca un politician să obțină cooperarea unei majorități a politicienilor duce la o situație în care votul acordat unui politician e mai puțin clar decât cel primit de o firmă privată.

Principala problemă identificată la nivelul concurenței politice este așadar imposibilitatea de a-ți ajusta preferințele. Prin contrast, pe piața de bunuri și servicii nu continui să cumperi de la cel de la care nu mai dorești. Iar în condițiile în care nu-ți poți schimba preferințele, politicianul apelează la șantaj emoțional pentru a te ține alături de el. Adică, atunci când nu reformează sistemul, cum a promis în campania electorală, scoate în evidență faptele reprobabile comise de competitori.

Politicienii pot promite orice ca să devină senatori sau deputați că nu li se întâmplă nimic dacă nu se țin de cuvânt. Dar într-o anumită măsură la fel de ușor mint și cei care fac marketing, fără să pățească ceva.

Ei ar trebui să fie taxați de cumpărători, însă vorbim de marketingul unor corporații, care au acaparat piețele, ce să le facă? Să pună mâna pe pușcă, cum a făcut Michael Douglas în pelicula Falling Down, când i-a amenințat cu arma pe vânzătorii unei rețele americane de fast food pentru că mâncarea care i-a fost pusă în farfurie arăta mult mai rău decât în reclamă? Din câte știu, americanii au dreptul constituțional de a purta arme, însă ca să-și apere cu ele proprietatea nu să lupte împotriva marketingului mincinos, și, poate că din acest motiv, regizorul filmului în care a jucat Douglas n-a îndrăznit să-l dea drept exemplu, ci l-a omorât la final.

Oricum ar fi, marketingul vine în momentul de față cu soluții apreciate de eșalonul managerial, dar care nu sunt eficiente pe piață, ceea ce arată că-i slab nu doar marketingul, ci și managementul. Ca o strategie de marketing să fie validă trebuie să fie intensivă, nu extensivă. Adică, atunci când nu există un produs pe o piață și e introdus, oricâtă reclamă i s-ar face, marketingul n-are, practic, niciun merit. El arată cât e de capabil când reușește să majoreze vânzările pe o piață saturată de mărfuri. Doar în aceste condiții se poate vorbi de strategii eficace și de câștigarea votulului pieței.

Din păcate, în momentul de față e “trendy” să se facă strategii de vânzări încrucișate. Se “împachetează”, un credit cu o asigurare de viață și o pensie privată - precum o carte bună cu două proaste. Sau celor ce cumpără mâncare li se oferă vouchere la parfumuri. Oare de ce nu merg aceste strategii? Fiindcă e criză și se achiziționează, în special, bunuri de folosință imediată.

Asta cu precizarea că e pretențios să spunem că pe piață se vând, în prezent, produse, dăm impresia de abundență. De fapt, puținele mărfuri sunt asemănătoare până la identitate. În schimb, companiile consumă resurse imense pe marketing. Derulează campanii scumpe de promovare a produselor "noi", în speranța de a-și consolida identitatea de brand și de a se diferenția de ceilalți jucători din piață. Discursul de marketing a ajuns să înlocuiască aproape cu totul consistența produselor și serviciilor.

Și de ce nu sunt taxate minciunile de marketing? Fiindcă în loc să aibă cumpărătorii resurse cu ajutorul cărora să-și manifeste preferințele dintr-o varietate de bunuri, acestea le sunt luate de către politicieni cu taxe și impozite și redistribuite către clientela politică. Astfel dispare libertatea de a alege, în loc de 7-8 companii care se concurează pe un segment rămân două, deci, automat, varietatea de mărfuri se reduce și, după ce resursele sunt luate și distribuite prin raporturi de forță, se constată că discursul de marketing seamănă leit cu cel politic.

Așadar, cel care oferă resursele și le distribuie către marketing sau PR-istul politic e același. Se ajunge ca atât marketingul corporatist, cât și cel politic să profite de tarele democrației și să lucreze cu majorități. Ce poți să faci când vrei un produs mai bun (din discurs rezultă că așa e), dar când îl achiziționezi vezi că-i prost și n-ai de unde să faci rost de altul bun? În această situație, soluția e să nu-l mai cumperi deloc, ca să nu-i acorzi „recunoașterea” de marfă, și să nu uiți să spui vânzătorului că cel care merita să aibă respectiva denumire era produsul vândut în urmă cu 30 de ani. Iar în cazul politicienilor soluția e similară, să nu mergi la vot, pentru a nu-i oferi acestei clase legitimitate.

Atât marketingul corporatist, cât și politicul n-ar trebui să lucreze cu majorități simple, ci cu utilitatea marginală. Fiindcă popoarele sunt compuse din individualități, nu din soldați încolonați, ce formează armate.

Iar tocmai pentru că vorbim de indivizi, liberi să aleagă, nu de o mulțime înregimentată, atât marketingul, cât și politicianul ar trebui taxați atunci când mint.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

*ARTICOLUL 72 din Constituţia României: (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

ARTICOLUL 84: (2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător.