De ce ordinea spontană e superioară celei planificate?

Scriam recent că dacă viteza luminii scade asta poate avea legătură cu faptul că “ştiinţa” nucleară extrage energia din particule şi nu le lasă să se structureze. Procedează precum comunismul intervenţionist şi ateu, ce încearcă să supună natura.

Biserica se opune distrugerii particulelor. Şi e interesant de văzut cum a evoluat numărul credincioşilor în ultima jumătate de veac, pentru că dacă acesta s-a micşorat şi s-a mărit cel al liber cugetătorilor, e posibil ca sistemul să fie mai puţin capitalist, cu tranzacţii derulate natural, prin intermediul mâinii invizibile a pieţei, despre care discută Adam Smith.

Dar - după cum am mai precizat - statisticile sunt greu de găsit. Bine însă că avem discursurile Papei Francisc. El spune că teoria evoluţiei speciilor şi Big Bang-ul nu sunt incompatibile cu existenţa unui creatorși susţine că, dimpotrivă, aceste teorii "cer existenţa unui creator".

"Când citim despre creaţie în «Facerea», întâmpinăm riscul de a ni-l imagina pe Dumnezeu ca fiind un magician cu o baghetă, capabil să facă totul. Dar lucrurile nu stau aşa. Dumnezeu a creat oamenii şi i-a lăsat să se dezvolte potrivit legilor interne pe care el le-a atribuit fiecăruia, pentru ca fiecare să ajungă la desăvârşire. Big Bang-ul, pe care astăzi îl considerăm a sta la originea lumii, nu contrazice intervenţia creatorului divin, ci, mai degrabă, o cere. Evoluţia în cadrul naturii nu este incompatibilă cu noţiunea de creaţie, pentru că evoluţia are nevoie de crearea unor fiinţe care să evolueze", explică Suveranul Pontif.

Din câte înţelegem, Papa acceptă Big Bang-ul, arată care sunt beneficiile dezordinii - teoretizate deja de Nassim Nicholas Taleb - şi întăreşte ideea că Dumnezeu face particulele să ajungă la echilibru.

El ar dori ca Biserica să nu fie o instituţie politică, ci un mod de a învăţa lucrurile. Şi lasă să se înţeleagă că educaţia e extrem de importantă.

Biserica, în general, merge pe dogme, e retrogradă, dar Papa Francisc are curajul să accepte teoriile ştiinţifice şi să le explice. Înaltul prelat face un pas interesant şi arată spre importanţa raţiunii.

Şi chestiunea se poate explica şi din alt unghi. Sfântul Părinte e conştient că religia trebuie să reprezinte un mod de a cultiva încrederea. Dogmele au fost ţinute acolo unde nu existau explicaţii. Când acestea apar e necesar să se renunţe la tezele imuabile.

Dar, sigur, Papa nu spune asta explicit, ci că sunt date ştiinţifice ce dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Dogmele generează neîncredere, şi el le elimină cu ajutorul științei, pentru a dobândi credibilitate. Fiindcă religia, în lipsa cunoaşterii, a devenit politică, fiind şi dogmatică.

Putem merge mai departe cu discuția spre Vechiul Testament, cartea de căpătâi a creștinismului. Acesta e o colecție de texte fără autori cunoscuți, prin comparație cu Noul Testament, ce reprezintă o alegere clară de scrieri a unei instituții ce a acaparat din punct de vedere politic credința.

Textele din cea de a doua parte a Bibliei au fost selectate în urma unui proces de hazard moral, pe când cele din Vechiul Testament au fost reproduse in integrum - reiterăm - fără a menționa numele autorilor, precum evangheliile din Noul Testament.

Această situație, care a survenit la momentul apariției Bisericii ca instituție, denotă faptul că aceasta a început imediat să-și exercite prerogativele.Și având în vedere că, în evoluția ființei umane, credința ocupă un loc important și în afara ei omul își găsește foarte greu o cale de a evolua, încercarea de acaparare a unui element atât de important de către o instituție constituie o cale de a direcționa evoluția societății într-un mod netransparent, dogmatic, urmărind anumite interese.

Revenind la început, la particule, ele tind spre o structură predefinită, ceea ce ar însemna că viitorul poate să aibă o influenţă asupra prezentului. Structură ce poate suferi modificări în funcţie de schimbarea anterioară. Popular vorbind, din acest motiv discutăm de predestinare, de karma.

Cam aşa e posibil să se fi creat Universul. Ca un mare haos, unde particulele încearcă să ajungă la echilibru. Pentru ele timpul nu contează. Îşi păstrează caracteristicile şi energia. Bineînţeles dacă nu încearcă cineva să le strice structura - amprenta “genetică” - în centrale nucleare, şi să intervină asupra echilibrului la care vor să ajungă.

Continuând periplul, atomii fac parte din ceea ce se numeşte viaţă. Iar dacă cea care e denumită astfel ajută sistemul, dacă e importantă pentru el, poate să existe, altfel va dispărea.

Aici ne apropiem cu discuţia de Dumnezeu şi de scriitorului englez D.H. Lawrence care spune că:“Dumnezeu nu face lucruri. El este lucruri.” Dacă înţelegi sistemul şi te faci util lui, poţi să nu dispari. Important este să observi cum încearcă el să se structureze şi să sesizezi modificările, fiindcă sistemul e în expansiune şi tinde spre un anumit echilibru.

Doar dacă realizezi cum funcţionează sistemul - natura - şi convergi în direcţia în care merge el, poţi supravieţui.

Deci dacă am şti care sunt regulile ce trebuie respectate, şi n-am mai “juca” împotriva lor, am putea trăi matusalemic, precum scrie în Biblie. Mai mult decât atât, astfel de lucruri fac legătura între Biserică şi Ştiinţă. Şi arată cât de greşită e optica comuniştilor, ce şi-au propus să “supună” forţele naturii.

Papa Francisc e conştient de aceste lucruri, subliniază că Dumnezeu e cel ce face particulele să ajungă la echilibru, la ordine, şi întăreşte rolul religiei, inclusiv al Bisericii, redându-i credibilitatea. Sugerează că ceea ce ştim deja trebuie să înţelegem bine. Iar pentru ceea ce nu cunoaștem există Dumnezeu. Şi Papa, când acceptă educaţia şi ştiinţa, nu face nimic rău, opreşte erodarea Bisericii şi ancorează încrederea.

Ca o ultimă observaţie, în regnul vegetal se vede că robustețea este mai mare decât în cel animal și se bazează pe două legități pe care le cunoaștem sub numele de teoria fractalilor a lui Benoit Mandelbrot și șirul numerelor lui Fibonacci.

Nu înseamnă neapărat că aceste legități nu pot fi întâlnite și în mediul animal, iar cel mai bun exemplu este melcul, a cărui existență e similară cu a speciilor vegetale. Albinele, ca entități, se dezvoltă altfel, dar, la nivel de grup, în cadrul stupului, se apropie de structurarea din regnul vegetal.

Ceea ce trebuie să înțelegem din cele două exemple e că sinergia trebuie să existe la nivelul grupului, însă, e la fel de important să plece de la individ. Pentru că dacă nu e generată educațional, la nivel individual, grupul are o problemă.

Fibonacci, prin șirul său, a sesizat că dezvoltarea are o formă spiralată, precum cochilia melcului, iar fractalii arată că spirala se perpetuează ca o structură robustă. Pentru că, din câte se vede, regnul vegetal, deși are o evoluție înceată, e extrem de stabil. Spre deosebire de speciile animale, care sunt caracterizate prin dinamism, optimizarea anumitor parametri, însă în dauna unor măsuri de siguranță ce ar putea să împiedice extincția. De unde rezultă că ceea ce ar trebui să observăm - și au reușit să releve Fibonacciși Mandelbrot - sunt legitățile pe seama cărora să câștigăm stabilitate inspirându-ne de la natură.

Regnul vegetal se observă că se descurcă foarte bine fără o instituție care să pună stăpânire pe religie. Nu se știe de ce forma de viață care se plasează în fruntea lanțului trofic are nevoie de instituționalizarea credinței - un element definitoriu pentru evoluția sa - mai ales în condițiile existenței educației?

Ca să conchidem, Fibonacc iși Mandelbrot sugerează că mediul vegetal are conștiință de sine. Fără a fi instituționalizată! Iar noi, deși ne-am cățărat “la vârf”, avem mari șanse să dispărem ca specie. Chiar dacă în momentul de față părem inexpugnabili, arheologii nu prididesc să descopere fosilele unor animale care nu se știe din ce cauză n-au supraviețuit.

Ceea ce vedem acum în regnul vegetal are o durată mai mare de viață decât au speciile animale. Plantele trăiesc mult, precum Set, Enos, Cainan. Maleleil, Iared, Enoh, Matusalem, Laneh sau Noe din Vechiul Testament. Evoluția noastră din prezent pare a fi logaritmică, ca urmare a percepției noastre asupra vieții, ceea ce poate avea ca și consecință o cădere exponențială.