In Est, fiecare proprietar de casă e un Fukuyama

Am citit de curând un text în care în care, în afară de scumpirea locuinţelor cu 6,6% în trimestrul I 2018, faţă de 4,7% media UE, autorul redescoperea că românii sunt într-un procentaj de peste 90% proprietarii imobilelor în care locuiesc, lituanienii, ungurii și polonezii în proporție de mai bine de 80%, spre deosebire de elvețieni și nemți plasați la 40-50%, sau de francezi, britanici și americani – cu 60%.

Dar poate că aceste informaţii merită mai mult decât nişte simpli menţiuni şi realizată o analiză, pentru că, din câte se observă, avem un grup de țări emergente ai căror locuitori au o dorinţă mare de a deține imobile, și un altul, de state dezvoltate, unde oamenii au un apetit scăzut. Diferența e dată de stabilitate, care are legătură cu mediul de afaceri.

În țările în curs de dezvoltare, de la România şi până la Polonia, oamenii percep că au câștigat lupta cu impredictibilitatea mediului economic când au reușit să aibă un acoperiș deasupra capului. Pentru ei, acesta e sfârșitul istoriei, despre care a scris Francis Fukuyama. Summum-ul capitalismului. În schimb, pe elvețieni și pe americani nu-i deranjează să stea cu chirie. În economiile lor e o mare cantitate de capital investită pe locuitor și administrarea societății e sinergică, ceea ce le permite oamenilor să-și găsească mereu de lucru.

Chiar dacă jobul nu e același, vreme de 30 de ani, ca în Statele Unite, unde mobilitatea forței de muncă face ca în multe cazuri decizia de a achiziționa o locuință să apară abia după retragerea din activitate.

Și într-adevăr e o problemă de mentalitate. A-ţi bloca timp de 20-30 de ani o bună parte din venituri într-o casă este ceva ce ar trebui să facă în proporţie covârşitoare investitorii de meserie, nu oamenii obişnuiţi, care nu fac decât să locuiască în apartamentele cumpărate pe datorie. Aceştia ar trebui să stea cu chirie. Nu doar că nu e nici o ruşine: e o decizie extrem de logică din punct de vedere economic ce poate “hrăni” piaţa de capital și, implicit, bunăstarea.

Iar elvețienii când renunţă să mai stea cu chirie, când decid să se împrumute în moneda care a făcut victime în România, sunt conștienți că acela care a contractat un credit ipotecar a făcut-o să-şi cumpere casă, nu ciocolată. La un credit ipotecar, ratele se întind pe o perioadă de 20 până la 30 de ani. E o mare responsabilitate şi, de ce să n-o recunoaştem, o mare povară. Cei care se înhamă la ea trebuie sau ar trebui să o facă conştienţi de dimensiunile ei şi de riscurile implicate. Şi aici nu e vorba doar de riscul valutar sau de cel de dobândă.

Poate că n-am înțeles eu bine, dar atunci când contractezi un credit de la bancă starea firească e să nu ajungi după aceea, când din diverse cauze nu mai poţi plăti rata la bancă, să ceri să fii salvat de stat şi de bănci, adică de contribuabili şi de cei care economisesc.

Ar mai fi o precizare de făcut. Atunci când discutam de standard de viaţă, e bine de adăugat că o populaţie în creştere la nivel global se găseşte – în lipsa barierelor investiţionale – într-o relaţie directă cu scumpirea locuinţelor, în situaţia unui apetit mai mare pentru imobile. De aceea e necesar ca majorarea din real estate să fie compensată de ieftinirea bunurilor de larg consum şi de folosinţă îndelungată ca să se menţină standardul de viaţă.

E greu de zis dacă se va ajunge la asta, dar e bine de văzut cum stăm. Motiv pentru care n-ar mai trebui să ne prevalăm de ideea că imobilele au funcţie duală de cheltuială şi de investiţie, şi să fie incluse în coşul de consum, pe baza căruia se determină inflaţia, mai ales în ţări ca România în care 90% sunt proprietarii caselor în care locuiesc.

În coş apar, e drept, chiriile, prilej cu care merită menţionat că sunt puţine locuinţe de închiriat şi ponderea chiriilor e redusă în coş fiindcă bunicii, părinţii şi copiii împart acelaşi spaţiu deţinut de primii.

Cu siguranţă însă nu se văd în coş cheltuielile cu amortizarea locuinţei achiziţionate sau cu ratele de credit ipotecar. Acestea sunt importante ca să dea informaţii privind standardul de viaţă şi inflaţia, fiindcă indicatorii statistici contează atât timp cât reflectă cu acurateţe realitatea şi nu când sunt utilizaţi ca să se mai bifeze încă un “succes” politic.

Această perspectivă explică de ce tinerii îşi doresc salarii mai mari decât sunt dispuşi să le dea patronii. Tocmai pentru că angajatorii îşi fac calcule pornind de la datele statistice, iar angajaţii de la ceea ce simt. Se pare că o reconciliere între statistică şi realitate este un deziderat imperios pentru ca salariaţii şi antreprenorii să plece de la aceeaşi bază de calcul.