Sistemul bancar românesc este - potrivit unei analize recente - campionul “cost cutting-ului” în regiune. Numărul de angajați, cel de unități și costurile totale cu salariații s-au redus mai mult decât în Ungaria, Polonia sau Cehia. Numărul de lucrători s-a micșorat de la 71.600 în 2008 la 57.700 în 2014, deci cu peste 24%, iar cel de unități de la 6.503 la 5.304 – cu mai puțin de 23%.

Iar explicația este simplă: corecția în sistemul bancar din România a fost cea mai dură, deoarece s-a dezvoltat haotic. Fără să se raporteze la fundamente clare. Și când discutăm de o comparație cu țările estice menționate vorbim de state cu o putere de cumpărare cu cel puțin 60% mai mare și cu un raport mai bun între îndatorarea suverană și cea a populației. Fiindcă unul dintre motivele pentru care noi avem cel mai mare procentaj al creditelor neperformante din regiune este și acela că statul a erodat veniturile mici cu taxe ca să se împrumute el mai puţin şi datoria publică să rămână sub pragul de alertă de 40% din PIB.

Ca să rezum, România a avut cea mai proastă expansiune a retailului dintre statele enumerate, având în vedere dimensiunea veniturilor (serviciul datoriei), dezvoltarea piețelor (educația financiară) și oferta internă (dependența de importuri). Serviciul datoriei și adâncimea piețelor converg spre expertiza slabă a riscului, văzută în neperformanță. Dar aceasta nici nu avea cum să fie una bună având în vedere cum am intrat în Uniunea Europeană doar pe considerente politice. Iar lichiditatea care a ajuns pe piață după integrare s-a transmis în salarii, pe baza cărora oamenii au contractat credite de retail.

Din păcate însă, pactul politic s-a “răzbunat” în cele din urmă pe debitori, care s-au pomenit cu salariile tăiate, dar cu credite la fel de mari. Iată de ce discutăm nu numai de lipsă de educație financiară, ci și de expertiză slabă a riscului la bănci legată de factorii fundamentali.

E clar că băncile românești au greșit secvența economica și au dovedit că n-au gândire strategică. De ce trebuiau acordate credite corporate, și nu de retail? Pentru că un agent economic generează un raport venituri/costuri mai bun decât o persoană fizică. El abordează o gamă mai largă de operațiuni.

De regulă, spre retail te îndrepți atunci când nu mai ai posibilitate de creștere pe corporate, și nu era cazul României. Băncile de la noi puteau să finanțeze companii și, implicit, să ia o doză mai mică de risc. Dar au preferat să se “încarce” cu mult personal, în situația în care numărul angajaților a crescut cu 45% în intervalul 2004 – 2008.

Iar faptul că cea mai mare parte a creditului a mers către populație, și nu spre companii, așa cum s-a văzut în ultimul an de boom – 2008 – a reprezentat o tendință inversă față de ceea ce s-a întâmplat la ceilalți membri estici ai UE. Dar asta cu mențiunea că atunci când vorbim de bănci, discutăm de unul dintre  cele mai performante sectoare ale economiei nu de zonele de monopol din jurul bugetului statului și furnizorilor de utilități. Lichiditatea a crescut semnificativ în zona financiară şi fiindcă mediul de afaceri n-a permis canalizarea investițiilor către economia reală.

Ca o remarcă la îndemână, dacă în sistemul bancar românesc s-au produs cele mai mari ajustări regionale e clar că era cel mai puțin competitiv. Dar, în loc să se înlocuiască managementul ca să se adauge mai multă valoare, se reduce personalul. Nu sunt afectați de restructurarea cei care au făcut dezvoltarea strategică slabă, ci se umblă la numărul de angajați și la costurile cu aceștia. După care sistemul înregistrează din nou profit, însă la cât personal a disponibilizat era imposibil să n-o facă.

Totuşi revenirea pe plus poate fi considerată doar o victorie pe termen scurt, pentru că, pe termen lung potențialul de dezvoltare va avea de suferit în condițiile în care s-au tăiat costurile salariale ori a fost înlocuit personal de middle management și de execuție cu angajați mai slab calificați. Cu precizarea, reiterez, că managementul de top responsabil cu gândirea proastă s-a păstrat. Şi dacă nu credeți vă prezint niște mostre de gândire.

La începutul anului 2008, l-am întrebat pe unul dintre cei mai cunoscuți bancherii ai României  ce viitor crede că au piețele de retail-banking având în vedere că românii au printre cele mai reduse salarii din regiune și o populație activă care va continua să scadă în următorii 10-20 de ani.

Mi-a replicat că: „Totul pornește de la statistici. Bineînțeles că românii au printre cele mai reduse salarii din regiune... dar n-ar mai veni nici o bancă, nu s-ar mai deschide nici o sucursală dacă n-ar crede în creșterea semnificativă a retailului. Venirea băncilor se bazează pe faptul că România este o țară cu populație mare; chiar dacă are o populație în descreștere, mulți dintre cei care pleacă să lucreze în străinătate trimit bani în țară pentru a cumpăra locuințe. N-ar exista nici o logică ca la noi să fie alți indicatori pe termen mediu și lung în ceea ce privește creditele față de alte țări din regiune sau din Europa Occidentală. Retailul va crește în permanență. Sigur că ritmul de creștere va încetini, însă creșterea va continua până se va apropia de indicatorii din alte țări”.

Din câte se vede, răspunsul arată că “așa-i în întreaga Uniune Europeană”, nu cât își permit să împrumute românii, până când am înregistrat una dintre cele mai mari rate ale creditelor neperformante din UE.

Așadar sistemul bancar românesc a revenit pe plus în 2015, dar nu generează potențial de creștere pe termen lung. De aceea vine logic întrebarea: Vor mai realiza băncile profit dacă renunță să mai dea oameni afară sau să-i substituie cu salariați mai ieftini și mai slab calificați?

Până când vom afla răspunsul e bine să ne uităm în ochii clienților care stau cuminți la coadă în sucursale - conform numerelor de pe bonurile de ordine – și să le spunem că, în general, un sistem fiscal trebuie să perceapă taxe în funcție de ceea ce pune la dispozitie. În cazul băncilor, business-ul lor depinde de ușurința cu care se fac afaceri. Cu cât mediul economic e mai lipsit de ostilitate, cu atât se împrumută firmele mai ușor, plasează banii în economie și îi înapoiază băncii.

• Tehnocraţia doreşte transparenţă sau opacitate?

  < Prev
• Ce sens are să-și facă reclamă statul?

  Next >