Da, inflația e un fenomen monetar - o masă bănească în exces -, așa cum susțin monetariștii, dar numai ca efect și mod de calcul. Cauza e deficitul de minute lucrate de angajați, cel de productivitate a utilajelor ori lipsa capacității manageriale a antreprenorilor și guvernanților. Din păcate, pentru că monetarismul acționează doar asupra componentei de politică monetară și a unor anticipații ce se consideră a fi raționale (dar al căror tratament e superficial când se apelează numai la pârghia monetară, în timp ce cea fiscală e ghidată în mod greșit, iar cea structurală deloc), în loc să se ajungă la stabilitatea macroeconomică, se consolidează politicul și marketingul. Ceea ce face să discutăm de o anumită rezistență la restructurarea pentru conservarea puterii politicului și a marilor corporații aflate în directă conexiune, în detrimentul piețelor și a intrării de noi întreprinzători pe acestea și a producerii de mai multe evenimente. În fapt, când vorbim despre conservarea puterii politicienilor este o exprimare destul de soft, fiindcă se poate discuta pe șleau despre sprijinirea unor state mafiote cu ajutorul politicului și al marketingului.

Odată date aceste explicații, putem să ne dăm seama de ce e băgată la înaintare o politică ce se bazează pe o accepțiune monetaristă greșită, ce a reprezentat un trend internațional convenabil unei clase politice, aflate încă la putere, care-i permite să dea vina pe altcineva pentru greșelile sale, respectiv pe bancheri, alții decât cei aflați într-un sistem relațional cu politicul.

Simplificând chestiunea și întorcându-ne la ideea că diversele forme de neperformanță nu pot fi aduse facil la un numitor comun, se recurge la instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Deci se poate pune semnul egal între inflație și lipsa de eficiență întotdeauna, nu doar uneori. Inflația e un fenomen monetar doar ca exprimare, nu în esența lui, destinat compensării pierderilor de productivitate.

Cei care pretind că politica monetară are rol determinant și n-aduc vorba de deficitul structural pe care l-au amplificat probabil că și-ar dori ca banca centrală să „albească” toate inițiativele politicienilor, oricât de vicioase ar fi ele.

Iar cel ce sugerează acum nonșalant că inflația e problema BNR după ce a provocat-o, a recunoscut la un moment dat, citez: „Dacă presupunem că pe termen lung politica monetară are rolul de a stabiliza prețurile, suspectul principal rămâne politica fiscală. Printre canalele prin care o politică fiscală poate afecta inflația putem include efectul asupra cererii agregate a cheltuielilor fiscale, influența creșterii salariilor din domeniul public asupra sectorului privat și chiar taxele pe produs, care afectează marginal costurile din economie și consumul privat”.

E ușor să pretinzi că dacă manevrezi dobânzile sau reprimi cererea agregată, după cum susține monetarismul, vei reuși să soluționezi chestiunea inflației. La noi, de pildă, ani în șir fiscalitatea a crescut cu procente importante și în prezent o face mascat, prin prețuri. Dar ce relevanță pot avea câteva procente de dobândă de politică monetară, pe lângă cât de mare e influența fiscală?

• Oare cât e deficitul structural producător de inflație și cât a...

  < Prev
• De ce nu trebuie să măsluim preţul banilor? Pentru că bunurile sunt rare

  Next >