De ce la stagiul de cotizare pentru pensie nu se ia în calcul că săptămânile de lucru aveau 6 zile pe vremea lui Ceaușescu şi zilele libere legale erau extrem de puţine?

Am dezlegat la gură sacul cu amintiri economice și din el a ieșit săptămâna de lucru de șase zile de pe vremea lui Ceaușescu și obiceiul de a plăti retribuția lunară în două tranșe, avans și lichidare. Această din urmă uzanță s-a păstrat ceva-ceva și după 1990, dar acum a dispărut. Când explică de ce profitul angajatorului e mai mare decât leafa “proletarului”, Böhm - Bawerk spune că salariatul obține bunuri prezente, iar antreprenorul bunuri viitoare. Astfel, patronul îl degrevează pe lucrător de inconvenientul așteptării, dar n-o va face gratis, ci va cere mai multe bunuri viitoare în schimbul celor pe care le cedează în prezent muncitorului.

Da, dar dacă o parte a bunurilor prezente capătă aspect de bunuri viitoare și totuși valoarea lor nu crește, ce se întâmplă? Oare în măsura în care patronul renunță să-i mai plătească salariatului chenzina și-i dă toți banii la lichidarea din viitor, angajatul n-ar trebui să primească un bonus? Și pentru că remuneraţiile nu se dau ca la britanici, săptămânal, pe fondul unei inflații mai mari și nu mai mici în spațiul nostru, n-ar fi cu atât mai mult nevoie de un bonus consistent?!

În ceea ce privește prima chestiune găsită în sacul cu “relicve”, merită menționat aici că persoanelor li se iau în calcul la pensie anii, lunile și săptămânile de lucru, numai că unele din acestea din urmă au fost mai lungi în timpul comunismului şi au existat semnificativ mai puţine zile libere legale. Să zicem că un bărbat care fost încadrat la 18 ani în “câmpul” muncii în 1979 a acumulat până acum 44 de ani de activitate și un sfert din interval a lucrat 6 zile pe săptămână. Acest lucru ar trebui bonificat sau ca el să iasă mai repede la pensie. A lucrat un an și jumătate în plus, cu 52 de zile pe an mai mult vreme de peste un deceniu, și nu va ieși la pensie la 63 și ceva de ani, ci la 65, în lipsa unor condiţii speciale!

Dar apropo de 65 de ani, vârsta de pensionare standard la bărbați, aș vrea să reiau o idee mai veche. Vârsta de pensionare la femei se găsește undeva la 62 de ani și va crește treptat până la 63 în 2030. Dacă vârsta de pensionare era de 62 de ani la bărbați și 57 la femei în timpul lui Ceaușescu și s-a ajuns unde am spus și probabil va mai crește, acest fapt are ca motivație mărirea duratei vieții. Problema este însă - așa cum am mai atras atenția - că femeile trăiesc cu peste 7 ani mai mult decât bărbații - unul dintre cele mai mari decalaje din Europa, unde diferenţa medie e de 5-6 ani - și ies la pensie cu doi-trei ani mai devreme. În această “cheie”, a prelungirii duratei de viață ce se invocă la nivel european și nu doar, ar fi nevoie să crească vârsta de pensionare a femeilor peste cea a bărbaților. Fără a uita să subliniem că femeile sunt discriminate în prezent, pentru că stagiul lor efectiv de cotizare e mai scurt, proporțional cu vârsta la care ies la pensie și de aceea beneficiază de pensii mai scăzute decât ale bărbaților.

La aceste ultime aspecte, legate de pensie, se mai impune o întrebare. Dacă am crește vârsta de pensionare la 200 de ani, oare câte locuri de muncă s-ar putea crea în acest timp și cum s-ar regla sporul natural al populației, sub ce auspicii economice și de către cine? Mai ales că vârsta are baze istorice solide: Enos, Matusalem sau Laneh din Vechiul Testament la 200 de ani abia se apucau să facă copii. Numai că ei pe atunci nu aveau un sistem de pensii pay-as-you-go, care nu e funcțional în context de criză, fiindcă are nevoie de un număr stabil de angajați cărora să le tot crească salariile. De războaie nici nu poate fi vorba, deoarece atunci sistemul piramidal pur și simplu intră în colaps. Iată deci de ce e nevoie ca fiecare să cotizeze pentru el, fiindcă astfel nu ne-am mai lega de speranța de viață şi de necesitatea majorării vârstei de pensionare, mărire care amplifică şomajul în rândul tinerilor.

Nu ne-am mai întreba nici de ce dacă veniturile fiscale sunt deturnate către pensiile speciale, nu se returnează către urmaşi şi banii colectaţi de cei care au cotizat 20 - 30 de ani, dar n-au mai ajuns la vârsta de pensionare.

Nu în ultimul rând, dacă pensionarea este un pact social în circumstanțele unui stat social, acesta ar trebui să se bazeze pe niște criterii perene și transparente, nu să fie influențat permanent de discreționarismul politicului.