Indicatorii arată că românii strâng cureaua, cum facem ca și statul să-și ajusteze în aceeași măsură bugetul?

Românii strâng cureaua. Am mai observat acest fapt privind spre inflația din întreaga economie - deflatorul Produsului Intern Brut - care s-a plasat la 13% în primul trimestru față de o creștere a prețurilor bunurilor de consum de 15% în aceeași perioadă. Diferența între cele două elemente e dată de faptul că deflatorul, calculat pe baza unui șir Paasche, ponderează prețurile cu consumul, în timp ce indicele Laspeyres care stă la baza calculului a ceea ce e numit uzual inflație se modifică la doi ani. Aceasta e metodologia agreată comunitar, nu e nimic necurat, numai că în 24 de luni au survenit ajustări semnificative în consum, determinate de costurile cu energia.

Dacă ne uităm doar la evoluția cheltuielilor de consum ale populației din interiorul deflatorului general, deci judecăm “post pe post” Paasche vs Laspeyres, observăm o ajustare mai mare a cererii strict pentru bunurile de consum: 11,7% vs 15%.

Informațiile oferite de deflatorul PIB se mărginesc la luna martie, dar se pare că tendința de restrângere a consumului a continuat dacă ne uităm la balanța comercială și de plăți a unei țări dependente de importuri. În aprilie, deficitul comercial a fost aproape cu un sfert mai redus decât în perioada corespunzătoare a anului anterior, iar deficitul contului curent cam cu o treime.

Consumul este în scădere reflectat de deflator și deficitul extern, în paralel cu o dinamică cu aspect de stagnare a creditului de consum în lei pentru persoanele fizice. E posibil ca cele numite statistic gospodării să fie deja supraîndatorate, ratele lor de credit să se plaseze la maximul de 40% din venitul net și să nu mai poată contracta alte împrumuturi. Acest lucru ar putea face ca puterea de cumpărare în scădere să nu fie substituită cu putere de cheltuire prin credit.

Cele văzute până acum validează spusele economistul cu cea mai bună expertiză din România potrivit cărora nominal salariile pot crește, dar real tot la același nivel rămân dacă majorările nu au loc în circumstanțele unor sporuri de productivitate.

Din păcate, echilibrul pe cale să se instaureze e perturbat de proteste sindicale menite să ducă la mărirea salariilor, ce pot induce o spirală prețuri - salarii. Noroc că lefurile mărite ale celor cu intelect superior pot fi compensate cu șomaj în administrația locală, supradimensionată.

Când am discutat de împrumuturi la persoanele fizice am arătat că rata unui credit de consum în lei pe 5 ani nu poate fi mai mare de 40% din venitul net lunar, iar la ipotecare normele-s mai restrictive. Statului însă nu i se face vreun scoring, nici măcar nu mai stă în limita de 3% din PIB din Tratatul de la Maastricht, a cărei depăşire duce în UE la declanşarea procedurii de deficit excesiv.

Şi e evident că în măsura în care deficitele private se ajustează mult mai repede decât cel public, discutăm de o restructurare a populaţiei, în loc de una a economiei. Avansul preţurilor la utilităţi a acţionat ca o formă de taxare implicită şi explicită menită să salveze statul de la faliment. Dar colacul a fost aruncat după ce acesta a fost furat. După jaf a venit japca menită să acopere gaura, fără să fie identificat vreun responsabil pentru dezastru!

E abuziv ca banii să fie luaţi fără vreo măsură de restructurare. Ba mai mult să fie angajate finanțări „după nevoi”, ce nu ţin cont de condiţiile de la Maastricht, care ar juca rolul unor norme de creditare, precum la împrumuturile populaţiei. În acest context în care statul ia credite fără să-și ajusteze deficitul structural, se poate ajunge la situația ca populaţia restructurată să contracteze finanţări mai ieftine decât bugetul public, cu risc zero!